Pe urmele lui Harry Winston – Lauren Weisberger

Salutare dragii mei

Romanul pe care urmează să vi-l prezint acum nu era în planul meu de „cărți de citit”, deoarece nu este genul meu. Este un roman simplu și ușor de citit în caz că nu ai altceva de făcut, ori de citit. Il poți citi cred și într-o stație de autobuz.

Mie mi l-a recomandat bibliotecara. Până atunci nu mai auzisem despre această scriitoare. Este al cincilea roman împrumutat de la bibliotecă.

Lauren Weisberger este o romancieră americană, care s-a născută pe 28 martie 1977 (41 de ani), în statul Pennsylvania și este celebră datorită romanului „Diavolul se îmbracă de la Prada”. Probabil că ați auzit de ea în varianta film cu Meryl Streep (care a obținut un Glob de Aur pentru acest rol) și Anne Hathaway în rolurile principale.

Lauren a mai scris și ” Vreau să fiu V. I. P.”.

Romanul de faţă are 426 de pagini. A apărut în perioada 2008 – 2009, la editura Polirom și face parte din colecția CHIC.

Romanul prezintă povestea a trei tinere prietene: Leigh, Adriana și Emmy. New York-eze până în măduva oaselor și prietene foarte bune încă din timpul facultății. Pentru ele Manhattan-ul este centrul universului. Cunosc toate barurile și restaurantele la modă din oraș.

Leigh este pe cale să devină senior editor la o editură renumită și să se mărite cu bărbatul visurilor. Numai că, ceva scârțâie în relația ei. Dacă la 20 de ani era iubitul perfect, acuma la 30 de ani i se par sufocante anumite lucruri. Atunci când îl întâlnește pe Jesse Chapman, un “enfant terrible” (copil teribil) al lumii literare, Leigh începe să observe fisurile din viața ei, pe care o credea perfectă.

Adriana este fiica superbă a unui renumit fotomodel, care nu ezită să-și folosească farmecele și trucurile feminine “made only in Brazil” (fabricate numai în Brazilia) pentru a seduce orice bărbat ii atrage atenția. Dar, în curând va împlini 30 de ani și … vorba mamei, nu poate să amâne alegerea la nesfârșit.

Iar Emmy … lucrează la o Galerie de Artă. Spera la un inel de logodnă și se vedea deja căsătorită, dar este părăsită de iubitul ei pentru o mai tânără instructoare de sport.

Aproape toate trei vor să aibă un soț și o viață de familie. Iar inelul de logodnă să fie cu diamante, marca Harry Winston.

Urmarea: cele trei prietene decid într-o seară că de acum în colo, timp de un an, să facă o schimbare majoră în viața lor. Fiecare dintre ele având un pariu de câștigat. Ce pact fac ele și ce se va întâmpla mai departe, aflați citind cartea.

Eu am rămas cu o impresie imparțială. Nu m-a impresionat foarte tare subiectul cărții, dar … poate voi aveți altă părere.

La un moment dat am avut impresia că este o copie a serialului “Sex and the city”.

Să nu vă așteptați la cine știe ce citate înțelepte. După cum am spus și la început este un roman simplu și ușor de citit.

Pe curând!

Reclame
Publicat în Carti | Etichetat , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Un nou desen

Salutare dragii mei

Noul meu desen se numește Gabriel Dut, la fel ca pe proprietar. Este un amic dintr-un sat din Hunedoara aflat și el într-un scaun cu rotile. Ne cunoaștem de anul trecut, de la sfârșitul toamnei și mi-a cerut un desen. Ia plăcut foarte mult

Portretele mele sunt făcute, în general, în creion 2B și pun mult suflet în ele.

Sa faci un portret durează, pentru cineva sănătos, de la juma de ora pana la 2-3 ore, în medie, dar la mine durează chiar și 2-3 zile pentru ca dau foarte mare atenție detaliilor. Sunt o perfecționistă și la dizabilitatea pe care o am nu pot desena mai repede de atât.

Nu este ușor sa faci un portret, sa surprinzi emoțiile și mimica feței în foaia de desen. De multe ori îmi vine sa renunț atunci când nu îmi iese ceva, dar de tot atâtea ori revin pentru ca nu as putea face altceva în sezonul cald. Ma atrage într-un fel. Si decât sa stau 8 ore din 24, închisă în casa în fata unui monitor, ori tolănită în pat așteptând … cine știe ce. Mai bine ies în curte și desenez ceva, ori citesc, ori fac orice altceva care nu include calculatorul, pentru ca strica ochii și te lenevește de-a binelea și te deprima de multe ori.

Este foarte bine sa ai o pasiune și va recomand și pe voi sa va urmați pasiunile voastre, dacă le aveți. Ori sa încercați cât mai multe lucruri pana va găsiți ceva care va definește, sa zic asa.

Modelele mele sunt rudele și prietenii mei. Oameni cu care stau de vorba pe net sau în viata reala.

Îmi place ceea ce fac și le fac cu drag și ma bucur atunci când îmi sunt apreciate lucrările.

Pe curând!

Publicat în Desenele mele | Lasă un comentariu

Beautiful woman with blue eyes and green shirt

Salutare dragi mei,

Cu ocazia venirii primăverii și a verii am dat calculatorul pe creion, metaforic vorbind. Si primul meu portret pe anul acesta am vrut să fie unu mai … colorat. Aşa m-am simțit eu inspirată să pun câteva pete de culoare pe ici, pe colo, și sunt foarte mândră de cum a ieșit.

Am ales un titlu englezesc deoarece suna mai bine în urechile mele. Asta nu înseamnă că în română nu ar fi sunat bine, doar că … mi se pare mai … poetic în engleză … .

In română, titlul se traduce „Femeie frumoasă cu ochi albaștrii și bluza verde”.

Sper că vă place și vouă ce a ieșit.

Pe curând!

Publicat în Desenele mele | 1 comentariu

Accesibilitatea din Galati și nu numai, pentru persoanele cu dizabilitati

Salutare dragii mei

După cum v-am promis, în acest articol am să vă povestesc despre aventurile mersului pe stradă, pe jos și / sau cu transporturile publice (taxiuri, autobuze, metrou, trenuri, avion), plus urcarea și coborârea în diverse instituții publice (spitale, farmacii, magazine, primării, muzee, teatre, restaurante, biserici, etc.) a persoanelor cu dizabilităţi – experimentată, văzută și auzită / citită de mine.

Pentru o persoană cu dizabilităţi, posesoare de scaun rulant (electric sau nu), ieșitul din casa numai până la pâine, de exemplu, este o adevărată aventură din care nu știi sigur dacă mai revii sau nu întreg și de multe ori renunțăm la ideea de a mai ieși afară. Trimitem însoțitorii (dacă avem) să ne facă treburile, iar noi stăm izolați în casă și plângem în tăcere (cei mai mulți).

De ce?

Din cauza lipsei de accesibilitate din România, în general. Plus, ideile preconcepute a unora care … le e silă … să vadă o persoană cu dizabilităţi pe stradă. „Mai bine stați acasă și nu mai încurcați lumea. Nu vezi că mă grăbesc și mă încurci (stai în drum).” Dar asta este o altă poveste. Să revenim, totuși, la accesibilitatea din Galați și din diverse orașe din România, pe unde am mai fost.

Primul obstacol pe care îl întâlnim în cale atunci când ieșim din casă, sau din bloc sunt rampele prost făcute, ori lipsesc cu desăvârșire. Atât la intrarea și ieșirea din … diverse blocuri, cât și la coborârea și urcarea pe trotuare.

Eu, de exemplu, am stat primii 14 ani din viaţă la bloc și știu cum este. Liftul nu oprea la etajul unu. Iar la intrarea în bloc erau numai scări. Tata era nevoit să mă ia în brațe ca să urce și să coboare scările. Abia după ce ne-am mutat la curte au dat drumul la lift. Dar rampă tot nu există.

Apoi:

  1. multe dintre trotuarele din oraș și nu numai arată ca după bombardament, ori sunt prea înguste și suntem nevoiți de multe ori să mergem pe stradă, alături de mașini;
  2. gropile și gurile de canal trebuiesc evitate și de multe ori derutăm șoferii, tot din cauză că nu putem urca pe trotuar;
  3. mașinile care parchează fix în dreptul rampelor, făcându-ne urcarea și mai imposibilă;
  4. nesimțirea unora din șoferii de autobuze care nu vor să coboare rampa deloc, ori o coboară departe de trotuar unde este foarte abruptă.

Şi lista poate continua.

Foarte multe persoane cu dizabilităţi care nu au însoțitori valizi, mașini personale sau alte mijloace de transport sunt nevoite să meargă pe stradă. Dar, chiar dacă unii din noi avem însoțitor și ei / lui îi este greu să împingă căruțul pe o rampă cu bordură, care mai este și foarte abruptă și de multe ori tot pe stradă ajungem să mergem.

Există și varianta în care putem cere ajutorul trecătorilor să urcăm o rampă, dar nu toată lumea este dispusă să ajute. Unii ne privesc cu suspiciune considerându-ne … cerșetori, iar alții sunt prea grăbiți ca să ne observe. Şi uite așa … așteptăm mult și bine până se „îndură” cineva să ne ajute. Ori, o luăm pe lângă trotuar, în cazul în care ne-am pierdut răbdarea și / sau ne grăbim să ajungem într-un loc.

De coborât o rampă este ceva mai simplu … . Ne dăm drumul la vale, ținându-ne bine ori de mânere (ale căruțului sau ale rampei din dotare, dacă cobori dintr-o clădire dotată), ori de roțile căruțului (pentru cine poate să-l manevreze foarte bine) și ne rugăm la Dumnezeu (ori înjurăm de toți sfinții pe cine ne vine la gură) să ajungem cu bine în stradă fără să ne răsturnăm, ori să dea vreo mașină peste noi în clipa în care am ajuns jos.

Am făcut nenumărate cereri la primărie să facă rampele corect, cu o inclinație de maxim 30 de grade și fără borduri inutile, să poată urca ușor și o persoană cu dizabilităţi, cu sau fără însoțitor. Dar, degeaba … . Foarte puține rampe sunt făcute corect.

Întrebați fiind de ce nu fac rampele corect? Am primit cele mai ridicole răspunsuri:

„Aşa este mai estetic.” Pe bune? Cu ce mă ajută asta? Noi avem nevoie să fie practice, nu estetice. Să ne putem urca ușor. Uite câte gunoaie sunt în jur și mai vorbim despre „estetică”. …

„Aşa curge apa de ploaie mai bine.” Apa de ploaie curge oricum pe un plan înclinat, indiferent dacă are bordură sau nu.

Am primit și veșnicul clișeu „Nu avem bani” și multe alte răspunsuri care nu își mai au rostul aici.

  

In perioada iernii este și mai dificil. La aventura noastră se mai adaugă zăpada, gheața, noroiul și frigul / gerul care îți intră în oase. In cazul în care nu ai mașină. Dar chiar și așa, să mergi cu scaunul rulant prin zăpadă, gheață și / sau noroi până la mașină este dificil. Plus de asta, oamenii care deszăpezesc trotuarele dau zăpada tot pe rampe, făcându-ne urcarea imposibilă.

Urcarea pe rampele instituțiilor publice este la fel de dificilă ca urcarea pe trotuar. Poate chiar mai dificilă. Foarte multe instituții publice nu au rampe deloc, ori au rampe prost făcute, foarte abrupte și la capătul ei întâlnim de multe ori câte un geam, ori o ușă încuiată și blocată cu ceva. Ca de ex.: cabinetele doctorilor, spitalele, farmaciile, micile magazine / alimentare și restaurantele. Am întâlnit foarte puține cabinete, farmacii, magazine și restaurante accesibile. Cele mai accesibile sunt Mall-urile și Supermarket-urile, dar noi nu avem nevoie numai de aceste lucruri.

    

In continuare vă prezint și alte exemple de instituții publice cu și fără rampe din orașul meu și din alte locuri / orașe în care am mai fost:

Primăria nouă din oraș are lift exterior (sau platformă oblică autoridicatoare, cum le place unora să se complice), iar cea veche are o rampă destul de bună. Prefectura are lift exterior, dar mi s-a spus că aștepți mult și bine până să vină paznicul să ajute. Nu am avut treabă pe acolo, așa că nu pot confirma acest lucru.

Facultatea Dunărea de Jos din Galați nu are rampă și nici lift exterior. Ea este o clădire istorică și mi s-a spus că nu vor să strice fațada. Asta mi se pare o mare discriminare. Ditamai facultatea să nu aibă accesibilitate. Câte clădiri din țara asta și nu numai sunt istorice? Şi totuși au făcut ceva accesibilitate și pentru cei în căruț.

Teatrul Dramatic „Fani Tardini” are lift exterior pe partea laterală a clădiri, pe unde intră de obicei mașinile actorilor, a directorului și a personalului care lucrează acolo, cred. După care, paznicul dă drumul la a doua ușă și mai urci o dată pe o rampă mobilă din lemn. La prima ușă are o treaptă mult mai mare decât rampa mobilă și urci cu dificultate. In fiecare weekend, aproape, merg cu mama și trebuie anunțat din timp că venim.

Am avut o singură dată probleme cu liftul și cu paznicul de acolo. Prima dată când am mers la teatru dramatic m-a pus să plătesc biletul. I-am explicat care este legea pentru noi (legea 448/2006) și de atunci mama plătește biletul, iar eu intru gratuit. A doua problemă s-a întâmplat cu câteva zile în urmă: s-a stricat liftul tocmai când vroiam să văd un teatru din Bârlad. Nu știu dacă m-au mințit sau nu, dar m-am întors acasă puțin dezamăgită. …

Teatrul Muzical „Nae Leonard” nu are scări și putem intra în sală foarte ușor și gratuit (de cele mai multe ori poate și mama intra fără să plătească, așa cum scrie în lege). Mai greu este urcatul pe scenă pentru că nu au rampă. Dacă m-ați citit până acum, știți deja că în fiecare an, pe 3 decembrie, organizăm spectacole dedicate persoanelor cu dizabilităţi.

Casa de Cultură a Sindicatelor, care acum se mai numește și Cinema, nu are rampă și nici lift exterior. In schimb are vreo 10-20 de trepte, atât afară, cât și în interior (poate chiar mai multe) și nu avem cum urca aceste trepte. … Am intrat o singură dată, la absolvirea facultăți și a fost foarte dificil. Cei care m-au coborât pe acele trepte multe erau să cadă cu mine cu tot.

Într-un articol trecut v-am povestit deja cum am intrat în Biblioteca V. A. Urechia din Galați. … Dificil. … Nu o mai reiau și aici.

Singurul muzeu accesibil în oraș este „Complexul Muzeal de Științele Naturii Galați”, sau Grădina Botanică (cum o numim noi pe scurt). Rampele de la intrare sunt abrupte, dar cu ajutorul unui însoțitor se poate urca ușor, cât de cât. Liftul interior este foarte spațios (se poate strecura 3-4 persoane pe lângă căruț) și poate coborâ la subsol, unde se află foarte multe acvarii cu pești și urca la etajul unul, unde sunt multe expoziții temporare. La ultimul etaj sunt Planetariul și Observatorul Astronomic, însă nu urcă liftul deoarece clădirea a fost construită recent (1992) și planurile au fost făcute prost. Nu au găsit altă soluție … zic ei. …

  

Celelalte muzee din oraș sunt neaccesibile pentru cei în căruț.

Am fost și la Turnul de Televiziune cu doi ani în urmă. Pe atunci nu aveau rampă. Are o treaptă destul de înaltă la intrare, iar liftul este foarte mic. Cu greu s-au putut strecura liftiera și mama pe lângă mine.

  

Dacă un turist cu dizabilităţi locomotorii ar vrea să viziteze orașul Galați nu prea ar avea ce să vadă. Doar Grădina Botanică, Faleza Dunării, teatrele, parcurile și … clădirile frumoase, dar neaccesibile, din centrul orașului. Vara este mai frumos de vizitat orașul (mai ales atunci când infloresc tei) pentru că sunt terase unde se poate intra și lua masa, bea o bere … etc.

Îmi place să merg și la biserică, câteodată, atunci când nu este vreo sărbătoare mare și nu este aglomerat. Dar de la o vreme am început să le evit din cauza aleilor pietruite care există la marea majoritate a bisericilor și catedralelor din țară. … Pe bune? Chiar nu se poate face o „dungă lată” de asfalt de la poartă până la biserică și pentru cărucioare? Este foarte deranjant să fii zgâlțâit/ă. Plus de asta, „stricăm” cărucioarele care și așa scârțâie din toate „încheieturile” după aventurile din stradă.

Majoritatea bisericilor au rampe. Unele sunt abrupte. Altele nu. De ex.: Catedrala Arhiepiscopală „Sf. Andrei” (sau „Dunărea de Jos”) din Galați are rampa foarte abruptă și spartă în partea de jos. Ocolim cu greu acea porțiune. Ni s-a promis că vor face, sau vor cumpăra rampe noi. Dar … știți cum este … mulți promit, puțini se țin de cuvânt.

  

Am vizitat și alte locuri accesibile din ţară, ca de ex.: Muzeul Antipa din București are lift exterior și se poate vizita doar parterul. Brașovul mi s-a părut cel mai frumos, accesibil și civilizat oraș. Am vizitat centru orașului și Biserica Neagră, unde am coborât pe o rampă din lemn.

Palatul Culturii și Grădina Botanică din Iași mi-au plăcut foarte mult. Ambele au rampe. Palatul Culturi are o rampă mobilă la intrare, iar liftul interior te poate duce la orice etaj vrei. Grădina Botanică are o rampă fixă din ciment, destul de prost asfaltată. Am coborât cu greu, dar a meritat.

Aleile din salina Târgu Ocna sunt denivelate și puțin alunecoase, dar se poate merge ușor. Băile au scări, iar în unele zone de luat masa au câte o treaptă. In autobuzul care ducea călători înăuntru, șoferul nu a vrut să coboare rampa din cauza timpului scurt. Plus de asta, am stat foarte îngrămădiți. Un alt inconvenient a fost coada mare de la intrarea și de la ieșirea din salină. Nu știu dacă tot timpul era așa de aglomerat, dar pentru mine a fost o experiență frumoasă, cât de cât. Având în vedere că nu am văzut niciodată o salină până atunci.

In fiecare vară merg la tratament în Mangalia. Aici, accesibilitatea orașului este asemănătoarea cu cea din orașul meu, adică medie. Dar mie și familiei mele ne place foarte mult la Hotelul Paradiso pentru că este cel mai accesibil de pe litoralul românesc, din câte știu eu. Am fost și în Eforie Sud și în Saturn. Aici, accesibilitatea orașelor lasă mult de dorit.

Urcarea și coborârea din transporturile publice. Nici aici nu stăm foarte bine.

Multe autobuze moderne au rampă. Se poate întâmpla să fie stricată. Mie nu mi s-a întâmplat să mă lovesc de acest … aspect, încă. Însă, de cele mai multe ori depinde de toanele șoferilor. Unii sunt dispuși să coboare rampa, alții nu. Ne lasă pe noi să o coborâm, de parcă ar fi autobuzul nostru personal. Dar tot ei fac gura mare dacă le stricăm rampa.

După cum am mai spus și mai sus, Brașovul mi s-a părut cel mai accesibil și civilizat oraș din câte am văzut până acum. Șoferii de aici ne-au ajutat să urcăm în autobuz, coborând rampa, fără prea multe comentarii. La fel a fost și la Iași. In București am mers de vreo 2-3 ori cu autobuzul și nu am nimerit de fiecare dată șoferi „binevoitori”. Unu din ei ia fost „lene” să coboare rampa pe motiv că nu are voie să părăsească cabina, de parcă îl trimiteam pe lună … .

Am fost și în Galați cu autobuzul și de fiecare dată am nimerit șoferi care au strâmbat din nas, să zic așa, când i-am rugat să mă ajute cu rampa. Ba chiar au parcat la o anumită distanţă de trotuar ca să nu pot urca ușor. Din cauza asta evit, de cele mai multe ori, să merg cu autobuzul în Galați. Prefer să merg pe jos.

Făcând o paranteză aici, am auzit / citit multe cazuri în Galați, în care șoferii de autobuze au fost de-a dreptul nesimțiți. Ca de ex.: „… un cuplu cu dizabilităţi a vrut să urce în autobuz. Soția, având infirmitatea mai pronunțată la mâini, a urcat pe ușa din mijloc, s-a dus la șofer și l-a rugat să acționeze rampa, ca soțul, aflat în scaun cu rotile, să poată urca. Când soția a coborât pe ușa din faţă ca să-și ajute soțul să urce, șoferul a închis ușile și a plecat! A mai fost o situație când soțul, perfect sănătos, a urcat în autobuz și a rugat șoferul să acționeze rampa pentru soția sa, care era în scaun cu rotile. Soțul a coborât să-și ajute soția să urce, șoferul a dat să plece, dar soțul, … pur și simplu, s-a așezat în fața autobuzului. Şi abia atunci a oprit și a coborât să acționeze rampa. ” Citat de Vasile Cristea, președintele asociației Sporting Club Galați, în ziarul Viaţa-Liberă.

Un motiv în plus de a refuza să merg cu autobuzul. Atâta timp cât mai am căruț electric prefer mersul pe jos, în locul nesimțirii, a nervilor de pomană și a umilinței … .

Cu taxiul e mai simplu de urcat și de coborât pentru mine. Chit că trebuie să iau căruțul manual. Cu ajutorul mamei pot să mă ridic în picioare și să mă așez pe bancheta din faţă a taxiului. Întotdeauna mă așez în faţă, pentru că e mai mult spațiu pentru picioare. Câteodată mi s-a întâmplat ca taximetristul să mă taxeze mai mult decât făcea cursa. Alte probleme nu am avut. Însă am auzit și am citit că unii taximetriști au refuzat pur și simplu să ia persoane cu dizabilităţi în taxi. … Este ceva … josnic să procedezi așa. …

Am mai auzit că în Brașov și în București ar fi taxiuri accesibile pentru noi, fără să mai fim nevoiți să ne dăm jos din căruț. Nu am testat asta, încă. Cert este că în Galați nu există taxiuri accesibile.

Am avut ocazia să merg și cu metroul o dată, în București. Nu am avut probleme cu liftul, sau cu urcatul și coborâtul din metrou. Peronul este la același nivel cu metroul. Trebuia doar să te miști repede.

Am avut probleme doar cu doamna de la ghișeu care ne-a certat că nu am luat bilete de metrou din Galați. Asta mi s-a părut ciudat, având în vedere că în Galați nu avem metrouri. Nu în fiecare zi mergem cu metroul și eram curioși să vedem cum e.

Trenurile! Ador să merg cu trenul, dar și aici întâmpinăm destule probleme.

Prima dată când am mers cu trenul, împreună cu gașca de la Sporting Club, a fost la București, la Muzeul Antipa. Ni s-a spus la gara din Galați că vagonul nostru este accesibil și că vom urca fără probleme. Când am ajuns în gară … surpriză! Unde sunt rampele?

Îmi aduc aminte că am făcut un scandal mare atunci și că eu vroiam să renunț, să plec acasă pentru că eram cu electricul și nu vroiam să mă ia ăia pe sus ca pe un sac de cartofi și să îmi strice căruțul. … Până la urmă m-am lăsat urcată pe brațe. Au fost vreo 5-6 persoane în jurul meu care m-au ridicat cu totul și m-au băgat în tren. Însă aveam inima cât un purice de frică să nu mă scape.

Când am ajuns la București, trenul a tras la peronul 14, cel mai înalt peron din Gara de Nord. Iar cineva a adus două uși de șifonier și am coborât din tren.

Făcând din nou o mică paranteză, unii din voi poate nu aveți idee cât a costat un căruț electric acu 10 ani. 52 de milioane. Aproape o avere. Îmi dădea CFR-ul alt căruț electric dacă îl strica pe acesta? Nu cred. Acum, un căruț electric este și mai scump.

Un mic sfat pentru cei care nu au mers niciodată cu trenul: Atunci când faceți cerere la gară de vagon special pentru persoane cu dizabilităţi, cu destinația București, trebuie să specificați peronul, neapărat. Că altfel, vă va fi greu să coborâți. Plus de asta, e mai bine să mergeți în grup, pentru că am auzit de multe ori că nu trimit vagonul la o singură persoană cu dizabilităţi. Dacă aveți și rampe mobile cu voi cu atât mai bine. De multe ori este nevoie acută de ele.

Din păcate, CFR-ul are un singur vagon special în toată țara și stă la București. Mai are unul spațios la Cluj, dar acela are scări.

La Iași am fost de două ori. Prima oară nu a fost probleme. Am avut rampe. Nu mai știu de unde, dar am avut. A doua oară cei de la CFR ne-au trimis vagonul de la Cluj, în locul celui de la București. Când am ajuns în gara din Iași, au fost nevoiți să cheme mașina de bagaje, echipată cu două scânduri. Nu le-am lăsat să pună mâna pe căruțul electric. Aşa că, m-am urcat în mașina de bagaje și apoi am coborât pe peron.

Am fost cu trenul și la mare, cu gașca. O singură dată. La Eforie Sud. Cu oprire la Constanța, unde au schimbat locomotiva. Apoi ne-am dat jos la Eforie Nord și am plecat cu un taxi la o pensiune, nu foarte departe, în Sud. Ţin minte că și aici am făcut scandal mare din cauză că nu au oprit la primul peron cât de cât înalt și asfaltat, ci au oprit la peronul 3 sau 4 unde era foarte jos și neasfaltat. Era pământ și buruieni.

Acum, Gara din Galați este modernizată și accesibilă, iar personalul s-a obișnuit cu noi. Este un semn de normalitate. Dacă ar fi așa și în celelalte gări din ţară, ce bine ar fi!

Am mers și cu avionul cu 10 ani în urmă. Am plecat cu un autocar până în Budapesta și de acolo am luat avionul până în Beijing, China. Pe la jumătatea drumului dintre locul de control din aeroport și avion a trebuit să schimb căruțul cu unu de al lor. Era un căruț fără mânere, cu un șezut ce semăna cu un cilindru metalic, gros și lung. Era foarte incomod să stai în el. Plus de asta îmi era frică să nu cad. Am înțeles că trebuie să încapă printre scaunele din avion, dar nici chiar așa. … La aeroportul din România nu am avut treabă.

Cam astea au fost și sunt o parte din experiențele și problemele mele, pe care le întâmpinăm cu toții, aproape zi de zi, în trafic, cu transportul în comun și cu intrarea și ieșirea din instituțiile publice și din blocurile de locuit. Ar m-ar fi multe de spus, dar mă opresc aici.

In concluzie, oriunde mă duc și cu orice as merge trebuie să verific înainte accesibilitatea acelui loc și acelui mijloc de transport. Este foarte greu să fi normal într-o ţară anormală, unde accesibilitatea lasă mult de dorit.

Dacă toate străzile și clădirile ar avea rampe făcute corect ar fi mult mai bine pentru noi și nu numai. Rampele mai sunt folosite și de mamele cu bebeluși, de bătrâni care nu mai pot ridica piciorul, de constructori care duc diverse lucruri cu roaba etc. Ele sunt foarte utile, în general. De ce țin unii să construiască piedici? Este ceva anormal și bineînțeles tot greul cade pe noi, cei în căruț, care abia ne putem deplasa și după cum am mai spus și la început, cei mai mulți se închid în casele lor și în ei înșiși ca să nu ii „deranjeze” pe ceilalți, sănătoșii. Dar, „Nimeni nu e imun la infirmitate!” citat de Vasile Cristea.

Știu că s-a mai scris și se vor mai scrie multe despre acest subiect … . Dar eu tot sper și nu mă doare mâna să repet … poate în al 12-lea ceas … vor începe să facă lucrurile corect, nu de mântuială. Mă refer aici la cei responsabili cu legile și cu infrastructura ţări.

Dacă ar fi după mine as da o lege în care să se interzică bordurile, în special în dreptul rampelor, și să se dea amenzi celor care nu fac rampele cum trebuie și tuturor mașinilor care parchează în dreptul rampelor, ori în locurile de parcare rezervate persoanelor cu dizabilităţi. Cred că ar veni bani frumoși la bugetul statului și din asta. Că tot ne plângem că nu avem bani și am învăța să fim mai civilizați. Am trăi într-o ţară normală.

Dar din păcate nu este după mine … .

Aşa că … mergem mai departe … .

Pe curând!

 

PS: Acest articol se vrea a fi nu numai un reproș la adresa „guvernanților” locali și naționali, ci și un reper pe unde puteți merge și pe unde nu. Sper că v-am fost de folos la capitolul acesta.

Publicat în Articole | Etichetat , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 1 comentariu

A venit primăvara!

Salutare dragii mei!

In sfârșit a venit primăvara! Cea de afară, nu cea din calendar. Cea de afară s-a lăsat mai mult așteptată.  Cu ocazia asta vreau să vă anunț că voi scrie mai rar pe blog. Mă voi ocupa mai mult de desen și voi ieși mai des pe afară, în natură. Plus alte lucruri pe care le voi scrie pe parcurs, dacă voi avea timp. …

Asta nu înseamnă că vă uit. Momentan pregătesc un editorial mai lung despre accesibilitatea văzută de mine, din orașul meu (Galați) și din alte orașe din România, pe unde am mai fost. Știu că s-a mai scris și se va mai scrie mult și bine despre acest subiect. Dar asta nu mă oprește să mă alături nemulțumiților de drumurile noastre. …

Plus multe alte surprize. …

Deocamdată vreau să vă urez o primăvară frumoasă și … să ne revedem cu bine.

Vă îmbrățișez cu drag!

Publicat în Articole | 1 comentariu

Orașul din hârtie – John Green

Salutare dragii mei cititori,

A patra carte luată de la bibliotecă a fost “Orașul din hârtie” de John Green. Până atunci nu mai auzisem de acest roman sau de autorul ei. După cum v-am povestit şi în „Vizitele la biblioteca V. A. Urechia”, aceasta a fost o carte neprogramată. Vă reamintesc că eu cerusem trei titluri de cărți a unor persoane cu dizabilităţi, bibliotecara nu a găsit decât una. Asa că, mi-a recomandat altele în locul lor. Ceva mai contemporan ca acțiune și ca autor … ca pentru adolescenți. …

Pe numele său întreg John Michael Green, s-a născut pe 24 august 1977, în Indianapolis, din statul Indiana, SUA. Este un scriitor american de literatură pentru tineret și vlogger pe YouTube. Romanele sale (Sub aceeași stea, Căutând-o pe Alaska, De 19 ori Katherine, etc) au fost publicate în peste douăzeci de limbi și figurează în topul celor mai bine vândute titluri. Ca vlogger, John Green împreună cu fratele său au creat un canal de YouTube pe nume Brotherhood 2.0, în care povestesc momente din viața lor și tot felul de alte lucruri.

Romanul de faţă a fost publicat în 2014, la editura Trei și are 320 de pagini.

Descriere:

În ”Orașul din hârtie”  avem doi tineri, total opuși ca personalitate, care se pregătesc de terminarea liceului. Acțiunea se petrece în Orlando.

Ea se numește Margo Roth Spiegelman, o fată frumoasă, populară, extrovertită, dar în același timp misterioasă, iubită de toți și cu o viață, în aparență, perfectă. El se numește Quentin Jacobsen, un băiat timid și retras, care nu are nici cea mai mică legătură cu popularitatea dar care, evident, este îndrăgostit de Margo.

Cei doi, fiind vecini, se cunosc încă din copilărie. Dar de la o vreme relația lor s-a răcit considerabil. Însă, cu câteva săptămâni înaintea balului de absolvire a liceului, Margo reapare în viața lui, în toiul nopții, rugându-l să-i împrumute mașina. După o scurtă ezitare, acesta i-l oferă pentru că spera ca relația lor să reînvie.

Aceea noapte va fi plină de adrenalină pentru el, dar pentru Margo părea ceva obișnuit să facă lucruri ieșite din comun.

Prima dată se opresc la un magazin să cumpere pește, celofan, spray și tot felul de alte lucruri care pentru Quentin i se par neobișnuite. Ulterior aflăm că, Margo dorea să se răzbune pe fiecare persoană care îi greșise cu ceva, o mințise sau o rănise. In special pe iubitul infidel și pe prietenii care au ascuns asta.

Prima oprire va fi la rivala sa, unde se presupune că se afla iubitul infidel, Jase. Ii pune un pește în mașină și ii înfășoară mașina în celofan. (Nu știu cum reușește asta. :))) ) Apoi sună la părinții rivalei și ii spune că aia s-a culcat cu iubitul ei. După asta, cei doi tineri îl pândesc pe Jase și îl pozează atunci când, gol pușcă, săracul băiat fuge din casă mâncând pământul, mai întâi spre mașină, apoi o ia prin boscheţi spre casa lui :)))

A doua oprire a fost la o fostă prietenă, Lacey Pemberton, unde se presupunea că a ascuns fapta celor doi. Ii pune și ei un pește în mașină și pleacă.

In ambele cazuri, Margo scrie cu spray pe capota mașinii inițiala numelui ei, M, precum Zorro după ce termină de salvat lumea.

Au mai făcut și alte opriri, dar vă las pe voi să le descoperiți. Atâta vă mai spun că una din aceste opriri a fost la cea mai înaltă clădire din Orlando. S-au urcat la ultimul etaj și au admirat amândoi orașul de la înălțime. Fiecare în felul său. Aici aflăm din spusele lui Margo, prima variantă din ce înseamnă un „oraș din hârtie”:

„… de aici nu vezi rugina sau vopseaua scorojită sau toate celelalte chestii, dar iți poți da seama ce e cu locul la care te uiți. Vezi cât e de fals. Nici măcar nu e greu să fi fabricat din plastic. E un oraș de hârtie. … uită-te la toate fundăturile, la toate străzile care se întorc în ele înșele, la toate casele care au fost construite pentru a se nărui. Toți oamenii de hârtie, care locuiesc în casele lor de hârtie, arzând viitorul pentru a le ține de cald. Toți puștii de hârtie care beau din berea pe care vreun idiot le-a cumpărat-o de la un magazin de hârtie. Toți acei oameni înnebuniți să dețină lucruri. Toate lucrurile subțiri și fragile ca hârtia. … Locuiesc aici de 18 ani și n-am dat niciodată peste vreun om căruia să-i pese de ceva care merită cu adevarat.” Citat din roman.

A doua zi, Quentin se aștepta să redevină prieteni, să îl bage în seamă la liceu și să stea la povești sau să se plimbe cu bicicleta așa cum obișnuiau când erau mici. Totuși, ea dispare de tot. Acest lucru nu este privit ca ceva neobișnuit, deoarece Margo a mai dispărut de-a lungul timpului, lăsând în urmă anumite indicii vagi, pentru ca apoi să se întoarcă.

Însă, zilele treceau și nici urmă de Margo că ar vrea să se întoarcă. Așa că, personajul nostru masculin împreună cu prietenii lui cei mai buni, Ben și Radar, încep să găsească indicii ”lăsate de ea pentru el” peste tot, crezând că Margo dorește ca el să o găsească și să o aducă înapoi.

După lungi eforturi și bătăi de cap, care mi se părea că nu se mai termină, Quentin deslușește indiciile și le urmează. Pe parcursul drumului spre Margo aflăm că „Orașul din hârtie” mai are și alte semnificații, cu ar fi: orașe cu clădiri abandonate și orașe false trecute de cartografi pe hartă, pentru a fi recunoscute de aceștia.

Nu am să dezvălui ce mai urmează, deoarece aș strica și ultima fărâmă de mister sau farmec pe care acest roman o are. Rămâne ca fiecare curios să citească și să descopere singur ce s-a întâmplat mai departe.

Concluzia:

La început, romanul mi s-a părut interesant și amuzant. Nu m-am putut abține să nu râd la unele … prostioare făcute de adolescenți. Apoi a venit partea „plictisitoare” care aveam impresia că nu se mai termina. La un moment dat am zis că a greșit titlu. Mi s-a părut mult mai potrivit titlu „Căutând-o pe Margo”, sau „In căutarea lui Margo”, decât „Orașul din hârtie”. Finalul a fost unu imprevizibil.

Nu îmi pare rău pentru că am citit romanul pentru că are umor. A reușit să mă facă să râd la unele replici sau boacăne, după cum ați văzut și în descriere. Doar că mie îmi plac mai mult autorii clasici pentru că de la ei ai ce învăța și îți pune imaginația la treabă și unii reușesc chiar să te transpună în lumea lor … . Sunt nenumărate motive pentru care îmi plac mai mult autorii clasicii. Însă acest John Green nu a reușit să îmi capteze atenția cu povestea sa până la sfârșit. Limbajul folosit nu este unu extraordinar, din contră, eu as încadra romanul la categoria ”Literatură de consum”. Are un scris foarte simplu, ușurel și cam … superficial.

Romanul a fost ecranizat în 2015, cu Nat Wolff și Cara Delevingne în rol principal.

Pe curând!

Publicat în Carti | Etichetat , , | 1 comentariu

Helen Keller – Povestea vietii mele

Cel de-al treilea roman luat de la bibliotecă a fost „Povestea vieții mele”, de Helen Keller. Aceasta este o autobiografie scurtă, plină de înțelepciune, curaj și optimism, scrisă cât se poate de simplu. Romanul descrie în detaliu suferințele din copilărie pe un ton cât se poate de jovial și dezvoltarea alături de profesoara Anne Sullivan, cea care o va ghida și sprijini pentru tot restul vieții.

Pe numele ei întreg Helen Adam Keller, s-a născut pe 27 iunie 1880 în Tuscumbia, Alabama și a murit pe 1 iunie 1968, cu câteva zile înainte de a împlinii 88 de ani. Provenea dintr-o familie modestă de imigranți germani și elvețieni, compusă din sase membrii: tata, mama, doi băieți mari și două fete mai mici. Helen era fata cea mare. Ei trăiau din cultivarea bumbacului într-o fermă de lângă râul Tennessee și din redactarea ziarului local.

In ciuda dizabilităţii pe care o avea, de a nu vedea și nu auzi, Helen a devenit o scriitoare renumită (a scris 12 cărți) și o activistă convinsă a drepturilor femeilor, muncitorilor, persoanelor cu dizabilităţi, etc. A luptat și pentru drepturile celor de culoare, atrăgând dezaprobarea propriei familii. Ea a fost prima persoana cu dizabilităţi care a absolvit Colegiul Radcliffe primind distincția „cum laude” și a obținut titlul de doctor de onoare al universității din Harvard. A fondat „The Helen Keller International organization” (HKI) menită să facă cercetări în probleme legate de vedere, auz, sănătate și nutriție. Iar in 1920 a contribuit la „The American Civil Liberties Union” (ACLU – Uniunea pentru drepturile fundamentale ale omului).

Helen Keller a fost cea care a introdus rasa Akita în Statele Unite, prin intermediul celor doi câini adoptaţi in Japonia, în urma povestii emoționante a faimosului câine care a murit în 1935, Hachikō.

Plus multe alte onoruri care vă las pe voi să le căutați pe net, dacă sunteți curioși. Nu vreau să vă plictisesc prea mult cu asta.

Descrierea romanului:

Romanul de faţă a fost publicat pentru prima dată în 1903, la vârsta de 23 ani, sub titlu original de The Story of My Life. Ediţia găsită de mine la bibliotecă este tradusă de Rodica Albu și este tipărită în 1992, de către Institutul European pentru Cooperare Cultural-Științifică Iași. Are 103 pagini, care includ povestea vieții ei până la vârsta de 21 de ani și scrisori pe care le-a scris familiei și diverșilor prieteni, plus 15 pagini de „postfață” la sfârșit. Romanul a fost scris cât a studiat la colegiu.

Primele capitole ale romanului descriu în detaliu arborele ei genealogic, cum au ajuns părinții ei în acele ținuturi ale Alabamei și casa părintească cu grădina ei plină de flori „văzută” din perspectiva unui copil lipsit de văz și auz, însă plină de viaţă și imaginație. Apoi au urmat primele ei luni fericite de viaţă, povestite din „auzite”. După care a urmat boala … :

Zilele acelea fericite n-au durat mult. A trecut o primăvară scurtă, inundată de cîntecul sturzului şi mierlei, o vară bogată în fructe şi trandafiri şi o toamnă de aur şi purpură şi şi-au lăsat darurile la picioarele unui copil însufleţit şi fermecat. Apoi, în mohorîta lună a lui februarie, veni boala ce avea să-mi închidă ochii şi urechile şi să mă arunce în inconştienţa unui nou-născut.” Citat din roman.

Avea un an și șapte luni când s-a îmbolnăvit grav, cu febră mare. Toată lumea credea că nu va mai apuca primăvara, dar s-au înșelat. Ea s-a făcut bine, dar va rămâne cu sechele pentru tot restul vieții sale. Medicii acelei vremi i-au pus diagnosticul de „congestie acută a stomacului și creierului”.

 „Mi se năzare că aş mai avea amintiri vagi ale bolii aceleia, îmi amintesc mai cu seamă tandreţea cu care încerca mama să mă mîngîie în ceasurile de veghe, de agitaţie şi chin şi, mai pe urmă, în suferinţa şi uluirea cu care m-am trezit după un somn superficial şi agitat şi mi-am rotit ochii, fierbinţi şi uscaţi, către perete, întorcîndu-i de la lumina atît de dragă altădată, care venea spre mine tot mai slabă şi mai slabă cu fiecare zi. Dar, cu excepţia acestor amintiri incerte, dacă vor fi fost cu adevărat amintiri, totul îmi pare complet ireal, ca un coşmar. Treptat m-am obişnuit cu tăcerea şi întunericul care mă înconjurau şi am uitat că a fost vreodată altfel, pînă a venit ea — profesoara mea — care avea să-mi elibereze spiritul.”  Citat din roman.

La început ii era foarte greu să se exprime și din cauza asta avea adesea accese de furie, necontrolată, exasperându-i pe cei din jur. Singurele persoane care reușeau să comunice cu ea au fost mama și una din fiicele bucătăresei, Martha Washington. In joaca lor, ele au reușit să creeze o formă de comunicare și la vârsta de 7 ani, Helen a învățat peste 60 de semne.

„Mîinile mele pipăiau fiecare obiect şi observau fiecare mişcare şi aşa am învăţat multe lucruri. Curînd am simţit nevoia să comunic cu alţii şi am început să fac semne primitive. Un clătinat din cap însemna „Nu” şi o înclinare „Da”, un gest de tragere echivala cu „Vino” şi unul de împingere cu „Du-te”. Voiam pîine ? Atunci imitam acţiunile de a tăia feliile şi de a le unge cu unt. Dacă voiam ca mama să facă îngheţată ca desert, făceam semn că funcţionează răcitorul şi tremuram pentru a indica temperatura joasă.” Citat din roman.

Deși primii ani din viaţă au fost destul de ”confuzi” pentru micuța Helen, ea reușește să ne povestească pe un ton cât se poate de jovial, suferințele prin care a trecut până să o cunoască pe Anne Sullivan.

„Nu ţin minte cînd mi-am dat prima oară seama că mă deosebesc de ceilalţi oameni, dar acest lucru îl ştiam sigur înainte de a veni profesoara mea. Observasem că mama şi prietenii mei nu foloseau semne ca mine atunci cînd voiau să li se împlinească o dorinţă, ci dădeau din gură. Uneori stăteam între două persoane care conversau şi le atingeam buzele. Nu înţelegeam şi acest lucru mă afecta, îmi mişcam şi eu buzele şi gesticulam bezmetic fără nici un rezultat. Mă înfuriam uneori şi dădeam din picioare şi răcneam pînă la epuizare.” Citat din roman.

Apoi ne spune cum împreună cu Martha, fură un tort din bucătărie și se ascund după stiva de lemne, mâncându-l pe tot. Cum o închidea pe doică în pod, ascunzând cheile. Ori cum o răstoarnă pe sora ei mai mică din pătuț din cauză ca era locul de dormit al păpușii ei. Etc.

Aceste pățanii îți pot aduce pe de o parte un zâmbet în colțul gurii prin felul cum sunt descrise, ca pe niște boacăne obișnuite ale copilăriei, iar pe de altă parte tristețea suferinței ei. In viața de zi cu zi, Helen nu avea nici o linie de ghidaj înafara imaginației proprii.

Părinții ei au încercat să găsească un leac pentru fiica lor, fără prea mare succes. „… erau profund îndureraţi şi dezorientaţi. Locuiam departe de orice şcoală de orbi sau surzi şi părea puţin probabil ca cineva să accepte să vină într-un loc atît de izolat ca Tuscumbia ca să-l înveţe pe un copil care era şi surd şi orb. De fapt prietenii şi rudele se îndoiau uneori că aş putea fi educată.” Citat din roman.

Până într-o zi când un oculist din Baltimore ia sfătuit să ia legătura cu doctorul Alexander Graham Bell (inventatorul telefonului), din Washington. El îi va putea da informații despre școlile pentru copii surzi și orbi. Doctorul a crezut cu tărie că Helen ar putea fi educată.

„Urmînd sfatul doctorului, ne-am dus de îndată la Washington ca să ne consultăm cu doctorul Bell, tata cu inima strînsă şi cu îndoieli, eu total inconştientă de neliniştea sa, găsindu-mi o sursă de plăcere în emoţia călătoriei din loc în loc. Copil cum eram, am perceput de îndată gingăşia şi înţelegerea care făceau ca multe inimi să-l îndrăgească pe doctorul Bell … . Mă ţinu pe genunchi, iar eu îi examinai ceasul, îl făcu să sune pentru mine. Îmi înţelese semnele, iar eu am ştiut acest lucru şi l-am îndrăgit pe dată. Dar nici nu visam că această întrevedere va fi uşa prin care aveam să trec dinspre întuneric spre lumină, dinspre izolare spre prietenie, relaţii umane, cunoaştere, iubire.” Citat din roman.

Acesta îl sfătuiește pe tatăl ei să-i scrie directorului Institutului Perkins din Boston și să întrebe dacă avea un profesor competent acolo. Peste câteva săptămâni primește și răspunsul, că fusese găsită o profesoară pentru Helen. „Era în vara lui 1886. Dar domnişoara Sullivan avea să sosească în luna martie a anului următor.” Citat din roman.

Şi astfel, la vârsta de șapte ani, viața lui Helen Keller se schimbă radical. De la fetița sălbatică și neștiutoare, devine femeia educată și emancipată.

In acea zi, ne povestește Helen: „Am simţit paşi apropiindu-se. Am întins mîna către – credeam eu – mama. Cineva mi-a luat-o şi am fost prinsă şi ţinută în braţele celei care venise să mi le dezvăluie pe toate şi, mai mult decît toate, să mă iubească.” Citat din roman.

Prima ei „lecție” a fost o experiență de neuitat, după cum povestește chiar ea: „În dimineaţa de după sosire, profesoara mă luă în camera ei şi-mi dădu o păpuşă. Mi-o trimiseseră micuţii orbi de la Institutul Perkins … . Dar acestea aveam să le aflu mai tîrziu. După ce m-am jucat puţin cu păpuşa, domnişoara Sullivan mi-a „scris” încet în mînă cuvîntul „p-ă-p-u-ş-ă”. M-a captivat de la început jocul acela cu degetele şi am încercat să-l imit. Cînd, în sfîrşit, am reuşit să fac literele corect, m-au cuprins o plăcere şi o mîndrie copilărească. Am alergat jos la mama şi am făcut cu mîna literele pentru păpuşă. Nu ştiam că scriu un cuvînt şi nici măcar că există cuvinte. Imitam pur şi simplu cu degetul ca o maimuţă, în zilele care au urmat am învăţat să scriu în felul acesta de neînţeles o mulţime de cuvinte precum cană, ac, pălărie şi cîteva de genul a sta, a umbla. Dar am mai petrecut cîteva săptămîni bune cu profesoara mea pînă să înţeleg că fiecare lucru are un nume.” Citat din roman.

Anne Sullivan a iubit-o foarte mult pe Helen și a prețuit-o ca și cum ar fi fost copilul ei. Prima sarcină a lui Anne a fost de-a insufla conduita fetei răsfățate. Marea descoperire a lui Helen legată de comunicare, a venit într-o zi când și-a dat seama că mișcările pe care le făcea profesoara ei în palma în timp ce cineva pompa apa peste mâna ei, simboliza ideea de „apă”. Apoi au urmat multe alte descoperiri.

Mai departe, Helen va învăța cu ajutorul Annei Sullivan alfabetul Braille, care încă nu era răspândit și care l-a folosit pentru a citi în limba engleză și în alte limbi precum: franceza, germana, greaca, și latina. Apoi a învățat-o să vorbească folosind metoda atingerii buzelor și gâtului celorlalți în timp ce ei vorbesc.

Dar cum a făcut toate astea? Vă las pe voi să aflați citind romanul.

Helen Keller a fost una din cele mai celebre persoane cu dizabilităţi din istorie, care a reușit să își depășească condiția fizică și prejudecățile acelei vremi, având o viaţă extrem de captivantă și demnă de urmat ca exemplu. Ea a găsit puterea și curajul să ajungă acolo unde își dorea. Dacă ea putea, de ce nu am putea și noi să ne îndeplinim visele? In loc să ne plângem de cât de crudă este viața.

”Cui îi este adresată cartea? Nu este cîtusi de puţin exagerat să spunem: tuturor. Copilului apăsat de problemele şcolare; studentului confruntat, ca şi Helen, cu o realitate universitară relativ rigidă şi fadă; handicapatului ce se străduieşte să doboare prin forţa minţii barierele fizice; pedagogului în căutarea celor mai adecvate metode de educaţie; părintelui care uită că a fost cînâva copil sau, dimpotrivă, celui ce-şi retrăieşte prin urmaşi copilăria; curiosului avid de relatări insolite; precum şi „omului de pe stradă” dornic să pătrundă resursele şi tîlcul zborului nestăvilit care a fost viaţa lui Helen Keller în compania şi sub îndrumarea profesoarei Anne Sullivan.” Citat din prefața romanului.

Citate care mi-au plăcut:

„Cunoașterea înseamnă dragoste și lumină și clarvedere.”

„… își dădu seama ca mintea unui copil e ca un pârâiaș de mică adâncime ce clipocește și zburdă vesel peste cursul bolovănos al educației și reflectă ici o floare, colo o tufă, dincolo nor trecător și a încercat să îmi ghideze mintea pe făgașul propriu, deoarece știa că, asemenea pârâiașului, trebuie hrănită de torentele de munte și de izvoarele ascunse până se lățește într-un râu adânc, capabil să reflecte pe suprafața sa lucie dealuri vălurite, umbrele luminoase ale copacilor și bolta albastră, dar și fața suavă a unei floricele.”

„Orice profesoară poate duce un copil în clasă, dar nu orice profesoară îl poate face să învețe. El nu va lucra cu bucurie decât dacă simte că a lui este libertatea, fie că e ocupat fie că se odihnește; trebuie să simtă îmbătarea victoriei și prăbușirea inimii dezamăgite înainte de a se apuca printr-un act de voință de temele neplăcute și de a se hotărî să intre cu curaj în jocul rutinei plicticoase a manualelor.”

„Este sigur că nu pot întotdeauna distinge propriile mele gânduri de cele pe care le citesc, deoarece ceea ce citesc devine însăși substanța și textura minții mele. In consecință, în tot ceea ce scriu, produc ceva care seamănă mult cu păturica din petice pe care am făcut-o când am învățat să cos. Era alcătuită din tot felul de resturi de mătase și catifea, dar predominau peticele din materiale grosolane, neplăcute la pipăit. Tot astfel și compozițiile mele – sunt alcătuite din propriile mele idei necizelate intercalate printre gândurile mai sclipitoare și opiniile mai coapte ale autorilor pe care i-am citit.”

„Încercarea de a scrie seamănă cu încercarea de a rezolva un joc în mozaic. Avem în minte modelul pe care vrem să-l creem în cuvinte, dar cuvintele nu se potrivesc în spatii, … ”

„Cuvintele îmi aleargă prin mână ca niște ogari în urmărirea iepurelui pe care adesea îl scapă din priviri. ”

„ … oricine aspiră la adevărata cunoaștere trebuie să urce Dealul Greutăților singur și, cum nu există nici un drum regal până la vârf, trebuie să ajung la el în zig-zag, în felul meu. ”

„E de mirare cât timp petrec oamenii buni luptându-se cu diavolul. Dacă s-ar strădui să cheltuie aceeași cantitate de energie iubindu-și semenii, diavolul ar muri de plictis. ”

 

In încheiere vă recomand și filmul „The Miracle Worker”, din 1962, cu Anne Bancroft și Patty Duke în rolurile principale. O adaptare fidelă a romanului. Dar, după cum am zis și voi zice mereu, nici un film nu se compară cu lecturarea unei cărți.

Pe curând!

Publicat în Carti | Etichetat , , , , , | 1 comentariu