Târg de cărți

Salutare dragii mei,

Nu v-am mai prezentat de mult o carte nouă, dar nici nu am mai citit în ultima vreme. M-am ocupat cu alte lucruri: desen, plimbări prin parcuri ori pe faleza Dunării, festivaluri și concerte în aer liber, expoziții, mici excursii de o zi în afara orașului, etc. …

Cum a dat sezonul cald am simțit nevoia să evadez, să aud cât mai puțin de internet și calculator, că destul stau în casă iarna. Am vrut să mă ocup de alte lucruri în perioada aceasta. Acum că plouă cu găleata este un bun prilej de a revenii la vechea mea pasiune pe care o practic mai mult iarna: scrisul pe blog.

Si totuși de internet nu pot scăpa cu totul. Este sursa mea principală de informații. Așadar urmăresc pe facebook, în presă, sau afișele de pe stradă evenimentele din orașul meu și dacă este accesibil.

Eu cu mama suntem nelipsite de la cele două teatre accesibile din oraș, de la evenimentele stradale sau din parcuri, ori de la expozițiile de la Grădina Botanică. Singura piedică este ploaia. …

Luna trecută, intre 14 și 18 iunie, am fost la un târg de carte organizat de Biblioteca „V.A. Urechia”, într-un parc din aproprierea casei mele. Târgul s-a numit „Festivalul Internațional al Cărții Axis Libri”. Au fost multe lansări de carte și concerte atunci. Nu puteam lipsi tocmai eu 😀

In poza de mai jos se află una din trupele locale care au concertat la acest festival, chiar de ziua mea (15 iunie) și mi-au plăcut foarte mult, chit că a ținut doar jumătate de oră. Trupa Kalofonis interpretează muzica veche care se cânta pe vremuri, pe la curțile domnești, compusă de Anton Pan, Dimitrie Cantemir și alții. Este o altfel de muzică faţă de ce se ascultă acum. Chiar dacă este veche pare nouă.

Cum acest festival a picat chiar de ziua mea, mi-am propus să îmi fac și un mic cadou. Să mă „răsfăț” cu două cărți, ca să zic așa.

Aveam în minte două nume de cărți. Iar acolo erau o sumedenie de căsuțe aranjate frumos, pe edituri, pline cu fel și fel de cărți, de o parte și de alta a unei alei lungi. Am luat fiecare căsuță la pas, dar din păcate am plecat doar cu o carte.

Tot este bine, decât nimic. Plus de asta am luat-o și pe gratis. Nu era foarte scumpă, dar vânzătorul de acolo nu a vrut să îmi ia nici un ban.

Am luat ultimul volum al scriitoarei mele preferate, J. K. Rowling: „Animale fantastice și unde le poți găsi” pe care am și „devorat-o” pur și simplu.

Asta a fost singura carte citită până acum vara aceasta. Dar despre ea voi vorbi intr-un articol viitor.

Pe curând!

Publicat în Articole, Evenimente | Etichetat , , , , , , , | 1 comentariu

Festivalul Florin Piersic

Intre 15-18 mai a fost Festivalul Florin Piersic, ca să zic așa. Deși el s-a numit altfel. Am aflat despre festival citind afișele din oraș, că pe net nu am găsit nici un detaliul în plus.

Primele trei seri au fost cu filmele lui, iar a patra seara a venit Florin Piersic în persoană și a stat vreo câteva ore în compania „elevilor și profesorilor Colegiului Național “Costache Negri”. Acest eveniment a „deschis sărbătoarea dedicată celor 140 de ani de excelenţă a Colegiului”. Conform citatului din ziarul Viaţa Liberă.

Eu nu am mai fost in ultima seară, din diferite motive. Dar voi ajunge şi acolo. Să o luăm cu inceputul.

In prima seară a fost „Colierul de turcoaze”, dar nu am putut să merg pentru că m-am luat cu treaba și am uitat. Însă îl pot vedea oricând pe youtube. Nu-i problemă. Netul să trăiască!

In a doua seară a fost „Parașutiștii”, care mi-a plăcut foarte mult. Auzisem multe despre el, dar nu îl văzusem până atunci.

Pe scurt (pentru cine nu l-a văzut încă), în filmul „Parașutiștii” era vorba despre un comandant de parașutiști, Luncan, care era aspru și intransigent cu toată lumea, inclusiv cu familia sa pe care o neglija în favoarea muncii. Înaintea unui salt, el dojenește aspru un subordonat timid și ii interzice să mai sară. Acesta din urmă se ambiționează și sare fără acordul comandantului, accidentându-se. Vizitându-l la spital, Luncan o cunoaște pe Nora, sora acestuia, șahistă de profesie. Iar intre cei doi se înfiripă o relație afectivă.

Vă recomand să îl căutați pe youtube. Il găsiți sigur și merită văzut măcar odată în viaţă.

Sala era aproape goală (vreo 20 de persoane în total) și am fost un pic surprinsă de asta, având în vedere că biletul a fost foarte ieftin și că strigăm sus și tare, de câte ori avem ocazia pe la televizor, că îl iubim nespus de mult pe Florin Piersic. … Eu am fost cu mama și cu încă șase persoane de la Sporting Club.

In ultima seară de film a fost „Agentul straniu”. Recunosc că acesta mi-a plăcut mai mult, deși imaginea nu a fost foarte bună. Din păcate, acest film nu se găsește și pe net. …

Filmul a fost vorba despre un inginer de succes, care a fost prins și șantajat de o companie adversă să le dea o formulă. El nu s-a lăsat intimidat ușor. A încercat să scape împărțind pumni, însă fără succes. Ca să scape cu viaţă din asta a fost nevoit să facă echipă cu poliția la prinderea lor.

Însă, înainte să înceapă filmul, s-a strecurat pe la spatele meu chiar Florin Piersic. M-a mângâiat pe păr, am zâmbit unul la altul și s-a dus spre scenă. Inițial nu mi-am dat seama ce se întâmplă. Habar nu am avut că va veni. Dar cred că unii oameni știau că vine pentru că aveau flori în mână. Iar sala a fost aproape plină. Vreo 60-70 de persoane, sau mai mult. …

Ne-a ținut de vorbă aproape o oră de credeam că nu mai vedem filmul. A vorbit despre prima lui soție, care tocmai murise; despre filmul „Parașutiștii”, care era preferatul lui și despre multe alte lucruri. In ora aceea a reușit să ne bine-dispună, chiar dacă trecea printr-o perioadă mai tristă din viața lui.

La finalul filmului l-am reîntâlnit pe Florin Piersic în holul teatrului și am vrut să fac o poză cu el, eventual să îmi dea un autograf, să am o amintire frumoasă cu el. Cine știe când voi mai avea ocazia să îl mai văd odată pe „marele actor al României”!

Lângă mine mai era un amic (o persoană cu dizabilităţi care mergea cu dificultate). Iar Florin Piersic era cu spatele la noi, cam la cinci metri depărtare. Se poza cu doamnele care erau acolo.

Am așteptat să termine de pozat și să vină și la noi. … Nimic …

Atunci, amicul meu s-a dus lângă actor și l-a atins cu mâna pe spate ca să-i atragă atenția. Poate nu ne-a văzut omul. Cine știe! … Iarăși, nici o reacție …

Florin Piersic a făcut stânga-împrejur și s-a dus în sală, ca și cum l-ar fi chemat cineva acolo.

Ziceți și voi … Cum ar trebui să interpretez gestul lui? Dacă eram oameni sănătoși, ar fi însemnat că fuge de admiratori. Ceea ce e de înțeles, l-a câți admiratori are. Dar asa … asta este discriminare.

Pe de altă parte, mama a văzut toată scena și și-a dat seama că el nu vroia deloc să pozeze cu noi. Ea zice că el ne-a văzut de când am ieșit din sală, dar ne-a ignorat complet. Aşa că tot trăgea de mine să plecăm, că era târziu și dura o oră, pe jos, până acasă. Alt mijloc de transport nu aveam. Nu merită toată această silință.

Până la urmă am plecat foarte supărată și dezamăgită de acolo. Nu am scos un cuvânt tot drumul. Pe când, amicul meu a mai rămas și s-a încăpățânat să obțină o poză cu el.

In ultima seară nu m-am mai dus pentru că mama a fost ocupată și nu aveam cu cine să merg. Dar nici nu mai merita osteneala.

Ulterior, am aflat de la o prietenă din Eforie, că atunci când era mică, ea l-a întâlnit pe Florin Piersic și a văzut cum ia ordonat paznicilor teatrului respectiv să-i dea afară pe cei cu dizabilităţi că ii deranja, nu se putea concentra pe ce avea de spus. … Am rămas uimită de ce mi-a zis. Dar, uitându-mă la comportamentul lui din acea seară avea sens spusele ei.

L-am admirat de multe ori pentru logoreea pe care o are și cred că nu sunt singura. Cu o anumită doză de umor, povestește foarte frumos scenele din filme și din viața lui. Ca actor a fost foarte carismatic. Poate pentru unele filme din cariera sa ar fi meritat și un Oscar. Dar după o lună de la această întâmplare nu îl mai pot privii cu aceiași ochi admirativi ca altădată.

Dacă va citi vreodată acest articol, as vrea să știe că nu ii port pică. Ii doresc multă sănătate și fericire alături de cine vrea el. Si să nu trebuiască să depindă vreodată de un scaun cu rotile, câte zile a mai avea. …

Publicat în Evenimente | Etichetat , , , , | Lasă un comentariu

Elinor si Marianne – Jane Austen

Salutare dragii mei,

Ultimul roman citit în această lună a fost „Elinor și Marianne” de Jane Austen, care nu s-a lăsat ușor de citit. 😀 Ii venise rândul deoarece mi-a plăcut foarte mult „Mândrie și Prejudecată” și am vrut să citesc și alte romane de-ale ei. Dar, cred că am avut așteptări mult prea mari … .

Prima dată când a apărut romanul a fost în 1811, sub acest titlu și se presupune că a fost primul ei roman scris. Ulterior, acest roman i s-a modificat numele în „Rațiune și Simțire”. In prezent, am văzut că unele edituri păstrează vechiul nume.

Varianta mea este „Elinor și Marianne” din 1992, cu 318 pagini, de la Editura Passim.

Din punctul meu de vedere, este o poveste frumoasă, dar pe alocuri plictisitoare, deoarece cantitatea de descrieri filozofice a personajelor întrece acțiunea, dialogul, suspansul etc. Plus de asta am găsit și unele greșeli de tipar care a mai scăzut din valoarea cărți. … Nu a fost un roman pe gustul meu.

Povestea:

Dupa moartea capului familiei, Henry Dashwood, cea de a doua soție și cele trei fiice ale ei (Elinor, Marianne și Margaret) sunt izgonite din vila de la Norland, de către fiul cel mare al bărbatului din prima căsătorie, John și familia acestuia.

Pe vremea aceea, femeile nu aveau drept de proprietate.

Cu o alocaţie modestă asigurată de John, care era obligat să le intreţină pănâ când fetele se căsătoreau şi mama lor deceda, cele patru femei își vor găsi refugiul în regiunea Barton Park. Aici se vor instala intr-o căsuţă modestă aflată sub proprietatea unei familii cumsecade, pe nume Middleton.

Cele două surori mai mari, în jurul căruia se învârte toată povestea, sunt firi total opuse. Elinor, fata cea mai mare a familiei Dashwood este o fire foarte rațională, care nu acționează fără a se gândi mai întâi care vor fi consecințele faptelor sale. Si Marianne, fata mijlocie a familiei, care este foarte impulsivă și care se ghidează numai după cerințele inimii.

Elinor trăiește o dragoste imposibilă cu Edward Farrers, cumnatul lui John.

Pe când Marianne se îndrăgostește nebunește de Willoughby, un dandy al acelor vremuri. El căuta doar tinere bogate, care să-l întrețină. Marianne a fost doar o distracție de sezon pentru el, urmând să o părăsească într-un mod urât pe la mijlocul romanului.

Intre timp Marianne il cunoaste pe colonelul Brandon, un om mai în vârstă decât ea, care o va idolatriza şi pe care, cu timpul, va învăţa şi ea să îl iubească.

După multe răsturnări de situație și o relație eșuată, cele două fete mai mari își vor găsi fericirea căsătorindu-se cu aleșii lor. Elinor va deveni soția lui Edward Farrers, împotriva dorinței familiei lui. Iar Marianne se va căsători cu colonelul Brandon.

După toată plictiseală indurată, morala acestei povestiri ar fi că în viaţă trebuie să ascultăm glasul rațiunii, dar nu trebuie să-l uităm nici pe cel al sufletului pentru a lua cele mai bune decizii.

Pe curând!

PS: Știu ca nu am mai scris cam de o luna și îmi pare rău pentru asta, pe de o parte. Insa, a venit sezonul cald și am revenit la celelalte pasiuni. Una din ele fiind desenul. … Asa că, articolele mele vor fi mai rare în această vară.

Publicat în Carti | Etichetat , , , , | 1 comentariu

Mandrie si prejudecata – Jane Austen

mandrie-si-prejudecata-jane-aust-0.p

Salutare,

Al doilea roman care mi-a plăcut foarte mult, după Harry Potter, a fost „Mândrie și Prejudecată” scrisă de îndrăgita scriitoare Jane Austen (n. 16 decembrie 1775, Steventon, Hampshire, Anglia – d. 18 iulie 1817, Winchester, Hampshire, Anglia).

De două secole, această poveste despre credință, dragoste și familie a încântat și încă mai încântă generații la rând, printre care mă număr și eu. Este un roman foarte impresionant prin complexitatea personajelor și cu un subiect care ar putea fi de actualitate și în zilele noastre.

Romanul „Mândrie și prejudecată” a fost publicat pentru prima dată în 1813 și ne introduce, cu același succes as putea zice, în atmosfera acelei epoci. Domnul Darcy este la fel de chipeș și nobil ca în urmă cu două veacuri, iar domnișoara Elizabeth nu și-a pierdut nimic din istețimea și farmecul de altădată.

In plus, scriitoarea tratează cu multă ironie și umor realitățile nedrepte ale societății engleze din acea perioadă: modul în care trebuia să aibă loc succesiunea ereditară, în lipsa unui moștenitor masculin și condiția femeii care era crescută cu scopul precis de a fi măritată, iar apoi de a-și mărita fetele, fără vreun drept asupra averii soțului sau a tatălui.

Încă de la începutul romanului facem cunoștință cu familia Bennet, ai cărei membrii ne vor fascina, sau chiar indigna prin comportamentul și raționamentul lor.

Mama a cinci fete, cu vârste cuprinse intre 16 și 23 de ani, doamna Bennet este preocupată în permanența de găsirea unor “partide bune” pentru fetele ei. In acest fel, ele capătă o poziție socială mai bună în urma căsătoriei. In concepția doamnei Bennet banul primează, pentru că asigură un trai decent, poate chiar luxos, dar și relații cu persoane bogate sau de viţă nobilă. Cusururile eventualilor pretendenți sunt trecute pe un plan secund.

Din păcate, această frivolitate și superficialitate a doamnei Bennet vor fi moștenite și de ultimele trei fiice, Kitty, Mary și Lydia. Ba mai mult, ele sunt slab pregătite din punct de vedere intelectual, atrăgând în permanenţă atenția, dar nu întotdeauna în sensul bun. In schimb, celelalte două fete mai mari ale familiei Bennet, Jane și Elizabeth excelează la capitolul pregătire intelectuală și impresionează prin frumusețea lor naturală, expusă neostentativ. Spre deosebire de mama lor, ele nu vânează banii bărbaților.

Atunci când în vecinătate urmează să se mute un tânăr burlac foarte bogat, doamna Bennet întreprinde toate măsurile necesare pentru a-i atrage atenția acestuia asupra fetelor ei.

Spre bucuria ei, fata cea mare a familiei Bennet, Jane și domnul Bingley se vor plăcea de la prima vedere. In schimb, Elizabeth, cea de-a doua fată a familiei va atrage la început indignarea domnului Darcy, prietenul aristocrat și foarte bogat a domnului Bingley.

Însă, cu timpul, cei doi vor trăi o frumoasă poveste de dragoste, demonstrând din plin că de la ură la iubire nu e decât un pas.

Pe de altă parte, mezina familiei, Lydia dă dovadă de o naivitate și o prostie ieșită din comun. Ea consideră că a fi în centrul atenției a cât mai mulți soldați deodată este o bravură și un lucru extraordinar.

Atenția ei ii este îndreptată, în permanenţă, spre regimentul de ofițeri, unde flirtează cu aceștia, sfidând limita bunului simț. In final, chiar fuge cu un tânăr ofițer pe nume Wickham, al cărui caracter se va dovedi la fel de urât ca al Lydiei. Tânărul nu a avut în nici un moment intenția de a se căsători cu ea.

Meritul de a o fi salvat de la dezonoarea familiei ii revine domnului Darcy. Pe Wickham doar interesul material îl va motiva și îl va determina să-și asume rolul de soț al Lidyei.

Romanul „Mândrie și prejudecată” scoate în evidenţă caractere diferite ale personajelor, iar acest lucru face ca lectura să fie ușoară și foarte plăcută. Nu poți să nu rămâi impresionată de personalitatea fetelor Bennet, care, deși au trăit în același mediu, și-au dezvoltat caractere atât de diferite. De aceea vă invit să lecturați romanul și să vă bucurați de complexitatea personajelor.

 

Citate favorite:

„Orgoliul și mândria sunt noțiuni opuse, deși unii le întrebuințează cu același înțeles. Poți fi mândru fără să fii neapărat și orgolios. Mândria este o caracteristică a firii noastre, pe când orgoliul ține de impresia pe care am dori s-o creem în jurul nostru.”

„Gândește-te la trecut numai în măsura în care amintirea lui îți aduce bucurie.”

Publicat în Carti | Etichetat , , , , , , , , , , , | 3 comentarii

Concert Richard Clayderman

Salutare dragii mei

Pe data de 10 martie am fost la concertul lui Richard Clayderman de la Sala Sporturilor din Galați, unde am petrecut o seara minunată alături de mama mea.

Înainte de concert am sunat întâi la Sală și am întrebat dacă ne lasă să intrăm prin spate, pentru că doar acolo au rampă de acces pentru cei în scaun rulant. Însă nu am avut voie. Ne-au trimis către o ușă laterală, unde are un prag destul de mare. Dar cu puțin ajutor, am intrat direct pe teren. A fost mai bine asa, decât să ne chinuim să urcăm acele scări din faţa Sălii Sporturilor (asa cum ne-au sugerat unii …).

Am traversat terenul, care era împărțit în două și ne-am dus la locurile pregătite pentru noi, aproape de poarta de fotbal (sau handbal). Pe jumate din teren se afla scena şi lângă ea stăteau bodyguarzii. Pe cealaltă jumate erau înșirate scaunele albe din plastic, legate intre ele. Să nu cumva să plece cineva cu scaunul de acolo. 🙂 . Iar pe lângă porţi se aflau scaunele albastre, mai solide.

Am fost printre primele la concert. Mai erau doar personalul, bodyguarzii, formația Camerata Regală (formată din 12 instrumentiști) și cei de la Salvare.  Cred că era și pianistul, dar era ascuns de văzul lumii, așteptând să treacă ora.

Nu a durat mult și a început să vină șuvoi de lume. Am rămas cu gura căscată atunci când Sala a devenit neîncăpătoare, aproape. La prețurile alea, nu îmi venea să cred că s-au vândut atât de multe bilete.

Nu în fiecare zi vine Richard Clayderman la Galați!

 

In jur de ora 19:20 s-au stins luminile și au intrat în scenă Camerata Regală, îmbrăcați frumos. Erau foarte eleganți.

După ce și-au luat fiecare locul lui pe scenă, au început să cânte o melodie antrenantă. Pe ecranul din spatele scenei începuse numărătoarea inversă, iar în Sală s-a auzit o voce groasă, care prezenta în engleză venirea lui Richard Clayderman pe scenă.

După 5-10 minute a apărut și el. A fost foarte punctual.

După salutul din partea lui și ropotele noastre de aplaude, s-a așezat la pian și a început să cânte. Toată Sala a amuțit. Nu s-a mai auzit nici musca. 🙂 Asa cum era și normal.

A început cu melodii lente, iar pe ecran arăta când pe el, când mâinile lui. Era imposibil să-i urmărești degetele care, pur și simplu, alergau pe clapele pianului.

 

După puțin timp a început să cânte celebra piesă „Ballade poure Adeline”. Atunci toată Sala a fost cu aparatele pe el.

Se mai oprea din când în când și ne spunea câte un banc, ori o mică povestioară din viața lui și ce piese vor urma. Printre aceste cuvinte în engleză de obicei, mai strecura și câte un cuvânt românesc. La un moment dat a vorbit și franțuzește. Ne-a specificat că nu știe foarte bine engleză, dar s-a descurcat foarte bine.

Plus de asta, împărțea partituri la oamenii aflați în fața scenei. La început mi s-a părut un gest frumos, dar, cu timpul se adunase mult prea multă lume în fața scenei și nu a mai fost frumos. Ce făceau acei oameni cu partiturile acelea? Mi s-a spus că trebuia să se revanșeze cumva pentru lipsa sesiunilor de autografe și fotografii. Nu m-a convins acest argument. …

 

Majoritatea pieselor le știam pentru că îmi place muzica clasică foarte mult.

Dacă ați citit până acum articolele mele, știți deja că eu ascult orice gen muzical, aproape.

Richard Clayderman este unu din interpreții mei preferați. Muzica lui este foarte frumoasă … liniștitoare.

Unele piese au fost cover-uri după artiști celebrii precum: Elton John, Tom Jones, Frank Sinatra, Sia (California Dreamin’), Whitney Houston (One moment in time), etc. Altele au fost coloane sonore ale unor filme celebre, precum: James Bond, Misiune imposibilă, Pirații din Caraibe, etc.

Iar pe fundalul acestor melodii, pe ecran apăreau imagini din filme, ori peisaje din Veneția și Paris. Ne-a plimbat cu vaporașul pe un râu și am văzut peisaje tomnatice. Ne-a dus și pe șirul amintirilor lui, arătându-ne fotografii din copilărie până acum.

 

Au fost și mici incidente în Sală. Vreo 2-3 scaune albe din plastic s-au rupt sub greutatea persoanelor care stăteau pe ele. Fiind nevoiți să se mute lângă noi, pe scaunele albastre rămase libere.

In concluzie ne-a plăcut foarte mult concertul lui Richard Clayderman. Nu în fiecare zi vezi asa ceva. Cele două ore, cât a durat concertul, au trecut parcă prea repede. Încet-încet celebrul pianist a reușit să ne ducă în lumea lui frumoasă și plină de romantism … să ne facă să visăm și să uităm de problemele zilnice.

As mai merge la un astfel de concert.

Publicat în Evenimente, Muzica sufletului meu | Etichetat , , , , , | Lasă un comentariu

Nicole Cherry – Cuvintele tale

 

 

Cuvintele tale chiar ma lovesc
Dar eu sunt tare sἰ nu ma opresc
Tu vrei sa ma doară și reușești
Eu știu cine sunt, tu cine ești?

Piesa asta-i pentru tine
Poate asa te simți mai bine
Știu ce crezi tu despre mine
Dar eu cred ca poți mai bine.
Nu pot sa înțeleg de ce
Iti pierzi toate zilele, zilele și nopțile
Ma urmărești în tot ce fac
Cu cine sunt și cum ma-mbrac.

Nu ma judeca, nu știi de fapt
Nici măcar de unde am plecat
Sau ce am văzut pe drum.
Simt ca n-ai mai zis demult nimic
Cel putin, nu ceva pozitiv
Oare ma mai știi?

Cuvintele tale chiar ma lovesc
Dar eu sunt tare și nu ma opresc
Tu vrei sa ma doară și reușești
Eu știu cine sunt, tu cine ești?

Cuvintele tale chiar ma lovesc
Dar eu sunt tare și nu ma opresc
Tu vrei sa ma doară și reușești
Eu știu cine sunt, tu cine ești?

Ești singur și nehotărât
Cred ca n-ai mai ras demult
Te grăbești sa vezi la mine
Tot ce nu iți mai convine.
Te-am băgat prea mult în seama
Cheltui timp și timpu-i scurt
Din tablou tu vezi o drama
Si lași în urma doar o rana

Nu ma judeca, nu știi de fapt
Nici măcar de unde am plecat
Sau ce am văzut pe drum.
Simt ca n-ai mai zis demult nimic
Cel putin, nu ceva pozitiv
Oare ma mai știi?

Cuvintele tale chiar ma lovesc
Dar eu sunt tare și nu ma opresc
Tu vrei sa ma doară și reușești
Eu știu cine sunt, tu cine ești?

Cuvintele tale chiar ma lovesc
Dar eu sunt tare și nu ma opresc
Tu vrei sa ma doară și reușești
Eu stἰu cine sunt, tu cine ești?

Cuvintele tale chiar ma lovesc
Dar eu sunt tare și nu ma opresc
Tu vrei sa ma doară și reușești
Eu stἰu cine sunt, tu cine ești?

 

Publicat în Muzica sufletului meu | Etichetat , | 1 comentariu

Emile Zola – Creație

emile-zola-creatie-8348542

Salutare dragi mei,

Primul roman citit anul acesta a fost Creație, de Emile Zola. Ediția mea este de la Editura Eminescu, din anul 1976 și are 12 capitole, adică 349 de pagini. Face parte din biblioteca prăfuită a mamei mele.

Romanul propriu-zis a apărut pentru prima dată în 1886, sub titlu franțuzesc de L’Oeuvre (Opera).

Acțiunea acestui roman se petrece la Paris și începe cu întâlnirea dintre pictorul Claude Lantier și viitoarea sa soție, Christine, în fața casei lui, într-o seară târzie și furtunoasă de vară. Ea se rătăcise, fiind nouă în oraș și avea nevoie disperată de ajutor. Pictorul, făcându-i-se milă de ea, a invitat-o să înnopteze în atelierul lui.

Neîncrezătoare la început, ea acceptă propunerea, neavând altă alternativă. Nu putea pleca noaptea, pe o furtună care mătura Parisul. Trebuia să aștepte până a doua zi, ca să-și găsească drumul spre casa bătrânei care o angajase.

A doua zi, la lumina zilei, Claude vede în ea un model pentru una din picturile lui. Iar ea, stingherită de prezența lui acolo, nu știa cum să plece mai repede. Totuși ceva o face să rămână și să îl pozeze. Apoi dispare din viața lui pentru câteva luni.

Deși stăteau în același oraș, nici unu nu îndrăznește să îl viziteze pe celălalt, stingheriți amândoi de această întâmplare.

In acest timp, scriitorul ne face cunoștință cu pictorul Claude Lantier și prietenii acestuia: romancierul Sandoz, arhitectul Dubuche, sculptorul Mahoudeau, pictorii Fagerolles și Bongrand, etc. și ne descrie locurile cochete din Parisul de altădată. Încet-încet, scriitorul ne introduce în lumea boemă și visătoare a tinerilor artiști din Paris.

Claude Lantier era un tânăr pictor ambițios, ce vroia să revoluționeze pictura vremurilor sale. Vroia să scoată pictura din atelier direct în soarele arzător, introducând în tablourile sale lumini și culori vii. Prima lucrare descrisă în roman s-a numit „Plen Air” (In aer liber).

Cu toate acestea, nu îl putea termina fără trupul lui Christine. Chipul ii făcuse deja. A încercat fel și fel de modele, dar fără nici un rezultat. Gândul ii era din ce în ce mai mult la ea și la faptul că nu își putea termina tabloul.

Christine revine pe neașteptate și se oferă să ii țină companie. La început câte 2-3 ore pe lună. Apoi la două săptămâni. Si uite asa, întâlnirile lor deveneau din ce în ce mai dese. Din când în când se oferea și să ii facă curat prin atelier. Ba chiar îl ajută pe pictor la terminarea tabloului, chiar dacă se simțea foarte stingherită să se dezbrace. Încet-încet, cei doi se îndrăgostesc.

După terminarea tabloului, Claude îl trimite la Salonul de Artă din Paris. Dar acesta este refuzat. Supărat, Claude împreună cu alți artiști, înființează Salonul Celor Refuzați. Aici, tabloul are un succes răsunător. Însă, Claude este nemulțumit de comentariile răutăcioase care i se aduc și devine foarte deprimat.

Singura lui alinare este Christine, care renunță la slujbă și fuge cu el într-un sătuc de la marginea orașului. Acolo, ei trăiesc foarte fericiți o perioadă, doar ei doi. Apoi vine copilul (un băiețel sănătos) și responsabilitățile cresc. La fel și dorul de Paris.

Pe măsură ce timpul trecea, Claude se plictisea de viața de la ţară. Asa că sunt nevoiți să se întoarcă în oraș, chiar dacă Christine nu vroia. Ea simțea că revenirea în oraș va însemna declinul relației lor în favoarea picturii și avea dreptate să fie geloasă.

Revenirea în oraș a însemnat mai mult decât prăbușirea relației lor. A însemnat și prăbușirea lui ca pictor.

A devenit din ce în ce mai îndârjit în munca lui și mai retras faţă de prieteni și familie. A respins pe toți, chiar și pe propriul copil. Singurul care mai trecea pe la el era romancierul Sandoz, care îl mai scotea din starea în care se afla, dar fără mare succes.

Claude devenea din ce în ce mai ursuz cu fiecare tablou respins la Salonul de Artă.

La un moment dat ii vine ideea de a face un tablou imens, cât un perete, cu un subiect marin. Dar nu va mai apuca să o termine.

Mai departe vă las pe voi să descoperiți cum se termină.

Impresiile mele:

Am ales să citesc acest roman deoarece m-a atras titlu. Plus de asta auzisem că Emile Zola și Paul Cézanne au fost prieteni buni în copilărie și în tinerețe, că acest roman ii este dedicat. Aşa că am fost curioasă să văd despre ce este vorba și de ce s-a simțit parodiat pictorul.

Mărturisesc că nu am mai citit nimic de Emile Zola, până acum. Deși auzisem multe lucruri despre el. Însă, după citirea acestui roman pot spune că mi-a lăsat un gust amar. Este ca și cum cineva ți-ar fi dat cu o măciucă în moalele capului în urma căruia cu greu te mai poți ridica (metaforic vorbind). Este un roman care te marchează, de vrei sau nu vrei şi imi este destul de greu să spun ce anume mi-a plăcut.

In mare, povestea mi-a plăcut. Mi-a plăcut modul de scriere și se simte că autorul s-a documentat pentru multe lucruri, ca de exemplu: descrierea modului în care este selectat un tablou la Salonul de Artă. Dar în unele locuri mi s-a părut exagerat. Ca de exemplu: „Un geniu trebuie să fie cast pentru arta lui, ca să creeze.” Pe bune?

Apoi, de fiecare dată când pictorul făcea un tablou nou, scriitorul creiona foarte minuțios (uneori chiar exagerat pentru gustul meu) lupta interioară pentru arta sa.

M-a deranjat și descrierea cu lux de amănunte a cortegiului funerar și a drumului parcurs de acesta. Nu zic de unde, că nu vreau să vă stric plăcerea de a citi romanul, totuși. Dar chiar era nevoie? … Da, știu ca și moartea face parte din acest ciclu al vieții, dar chiar nu aveam nevoie să știu toate detaliile unei înmormântări. Nu îmi plac.

Plus de asta, nu m-am putut abține să nu mă compar cu pictorul Claude.

Şi eu sunt desenatoare și mă enervez atunci când nu îmi iese chipul cuiva, dar nu mă consum asa de mult. Abandonez lucrul, pe moment și fac altceva. După ce îmi revin, destul de repede, reiau lucrul de unde am rămas. Mă consider perseverentă. Nu îmi stric desenul, că am muncit la el, chiar dacă nu a ieșit cum trebuie și mă abțin să mă răstesc la cei apropiați. Nu este vina lor pentru eșecul meu.

In lumea aceasta sunt și alte lucruri de făcut și de descoperit, înafară de pasiunea pentru pictură, sau pentru orice altă pasiune.

Câteva detalii despre scriitor:

Emile Zola, sub numele sau întreg Emile Edouard Charles Antoine Zola, s-a născut la Paris, în data de 2 aprilie 1840, dintr-un tată italian și o mamă franceză. A fost un romancier francez, cel mai cunoscut reprezentant al școlii naturaliste și un personaj public cu impact semnificativ în ceea ce privește procesul de liberalizare politică al Franței.

Zola și-a riscat cariera, libertatea și chiar viața … acuzând guvernul francez de antisemitism și invoca grave erori judiciare în cazul căpitanului evreu Alfred Dreyfus, încarcerat pe nedrept pentru spionaj în Insula Diavolului. Zola a fost judecat pentru calomnie și condamnat la închisoare, dar a reușit să evite pedeapsa exilându-se în Anglia. Datorită scriitorului, Afacerea Dreyfus a căpătat o dimensiune națională, împărțind societatea între susținătorii armatei reacționare sau ai bisericii și dreyfusarzii liberali și reformiști. Pentru cei din urmă, Zola a devenit un far călăuzitor și un simbol al dreptății. Cuvintele sale, „Adevărul este în marș și nimic nu-l va opri”, au rămas emblematice.

Zola a murit la Paris pe 29 septembrie 1902 din cauza unei intoxicații cu monoxid de carbon cauzat de un coș de fum blocat. A fost înmormântat inițial la Cimitirul Montmartre din Paris, dar la 4 iunie 1908, la aproape șase ani de la moartea sa, rămășițele sale au fost mutate în clădirea Panthéonului. Citat de Wikipedia.

La final vă recomand și un film clasic despre viața lui Emile Zola, din 1937, cu Paul Muni în rol principal.

Publicat în Carti | Etichetat , , , , , , , , | Lasă un comentariu