Elinor si Marianne – Jane Austen

Salutare dragii mei,

Ultimul roman citit în această lună a fost „Elinor și Marianne” de Jane Austen, care nu s-a lăsat ușor de citit. 😀 Ii venise rândul deoarece mi-a plăcut foarte mult „Mândrie și Prejudecată” și am vrut să citesc și alte romane de-ale ei. Dar, cred că am avut așteptări mult prea mari … .

Prima dată când a apărut romanul a fost în 1811, sub acest titlu și se presupune că a fost primul ei roman scris. Ulterior, acest roman i s-a modificat numele în „Rațiune și Simțire”. In prezent, am văzut că unele edituri păstrează vechiul nume.

Varianta mea este „Elinor și Marianne” din 1992, cu 318 pagini, de la Editura Passim.

Din punctul meu de vedere, este o poveste frumoasă, dar pe alocuri plictisitoare, deoarece cantitatea de descrieri filozofice a personajelor întrece acțiunea, dialogul, suspansul etc. Plus de asta am găsit și unele greșeli de tipar care a mai scăzut din valoarea cărți. … Nu a fost un roman pe gustul meu.

Povestea:

Dupa moartea capului familiei, Henry Dashwood, cea de a doua soție și cele trei fiice ale ei (Elinor, Marianne și Margaret) sunt izgonite din vila de la Norland, de către fiul cel mare al bărbatului din prima căsătorie, John și familia acestuia.

Pe vremea aceea, femeile nu aveau drept de proprietate.

Cu o alocaţie modestă asigurată de John, care era obligat să le intreţină pănâ când fetele se căsătoreau şi mama lor deceda, cele patru femei își vor găsi refugiul în regiunea Barton Park. Aici se vor instala intr-o căsuţă modestă aflată sub proprietatea unei familii cumsecade, pe nume Middleton.

Cele două surori mai mari, în jurul căruia se învârte toată povestea, sunt firi total opuse. Elinor, fata cea mai mare a familiei Dashwood este o fire foarte rațională, care nu acționează fără a se gândi mai întâi care vor fi consecințele faptelor sale. Si Marianne, fata mijlocie a familiei, care este foarte impulsivă și care se ghidează numai după cerințele inimii.

Elinor trăiește o dragoste imposibilă cu Edward Farrers, cumnatul lui John.

Pe când Marianne se îndrăgostește nebunește de Willoughby, un dandy al acelor vremuri. El căuta doar tinere bogate, care să-l întrețină. Marianne a fost doar o distracție de sezon pentru el, urmând să o părăsească într-un mod urât pe la mijlocul romanului.

Intre timp Marianne il cunoaste pe colonelul Brandon, un om mai în vârstă decât ea, care o va idolatriza şi pe care, cu timpul, va învăţa şi ea să îl iubească.

După multe răsturnări de situație și o relație eșuată, cele două fete mai mari își vor găsi fericirea căsătorindu-se cu aleșii lor. Elinor va deveni soția lui Edward Farrers, împotriva dorinței familiei lui. Iar Marianne se va căsători cu colonelul Brandon.

După toată plictiseală indurată, morala acestei povestiri ar fi că în viaţă trebuie să ascultăm glasul rațiunii, dar nu trebuie să-l uităm nici pe cel al sufletului pentru a lua cele mai bune decizii.

Pe curând!

PS: Știu ca nu am mai scris cam de o luna și îmi pare rău pentru asta, pe de o parte. Insa, a venit sezonul cald și am revenit la celelalte pasiuni. Una din ele fiind desenul. … Asa că, articolele mele vor fi mai rare în această vară.

Publicat în Carti | Etichetat , , , , | 1 comentariu

Mandrie si prejudecata – Jane Austen

mandrie-si-prejudecata-jane-aust-0.p

Salutare,

Al doilea roman care mi-a plăcut foarte mult, după Harry Potter, a fost „Mândrie și Prejudecată” scrisă de îndrăgita scriitoare Jane Austen (n. 16 decembrie 1775, Steventon, Hampshire, Anglia – d. 18 iulie 1817, Winchester, Hampshire, Anglia).

De două secole, această poveste despre credință, dragoste și familie a încântat și încă mai încântă generații la rând, printre care mă număr și eu. Este un roman foarte impresionant prin complexitatea personajelor și cu un subiect care ar putea fi de actualitate și în zilele noastre.

Romanul „Mândrie și prejudecată” a fost publicat pentru prima dată în 1813 și ne introduce, cu același succes as putea zice, în atmosfera acelei epoci. Domnul Darcy este la fel de chipeș și nobil ca în urmă cu două veacuri, iar domnișoara Elizabeth nu și-a pierdut nimic din istețimea și farmecul de altădată.

In plus, scriitoarea tratează cu multă ironie și umor realitățile nedrepte ale societății engleze din acea perioadă: modul în care trebuia să aibă loc succesiunea ereditară, în lipsa unui moștenitor masculin și condiția femeii care era crescută cu scopul precis de a fi măritată, iar apoi de a-și mărita fetele, fără vreun drept asupra averii soțului sau a tatălui.

Încă de la începutul romanului facem cunoștință cu familia Bennet, ai cărei membrii ne vor fascina, sau chiar indigna prin comportamentul și raționamentul lor.

Mama a cinci fete, cu vârste cuprinse intre 16 și 23 de ani, doamna Bennet este preocupată în permanența de găsirea unor “partide bune” pentru fetele ei. In acest fel, ele capătă o poziție socială mai bună în urma căsătoriei. In concepția doamnei Bennet banul primează, pentru că asigură un trai decent, poate chiar luxos, dar și relații cu persoane bogate sau de viţă nobilă. Cusururile eventualilor pretendenți sunt trecute pe un plan secund.

Din păcate, această frivolitate și superficialitate a doamnei Bennet vor fi moștenite și de ultimele trei fiice, Kitty, Mary și Lydia. Ba mai mult, ele sunt slab pregătite din punct de vedere intelectual, atrăgând în permanenţă atenția, dar nu întotdeauna în sensul bun. In schimb, celelalte două fete mai mari ale familiei Bennet, Jane și Elizabeth excelează la capitolul pregătire intelectuală și impresionează prin frumusețea lor naturală, expusă neostentativ. Spre deosebire de mama lor, ele nu vânează banii bărbaților.

Atunci când în vecinătate urmează să se mute un tânăr burlac foarte bogat, doamna Bennet întreprinde toate măsurile necesare pentru a-i atrage atenția acestuia asupra fetelor ei.

Spre bucuria ei, fata cea mare a familiei Bennet, Jane și domnul Bingley se vor plăcea de la prima vedere. In schimb, Elizabeth, cea de-a doua fată a familiei va atrage la început indignarea domnului Darcy, prietenul aristocrat și foarte bogat a domnului Bingley.

Însă, cu timpul, cei doi vor trăi o frumoasă poveste de dragoste, demonstrând din plin că de la ură la iubire nu e decât un pas.

Pe de altă parte, mezina familiei, Lydia dă dovadă de o naivitate și o prostie ieșită din comun. Ea consideră că a fi în centrul atenției a cât mai mulți soldați deodată este o bravură și un lucru extraordinar.

Atenția ei ii este îndreptată, în permanenţă, spre regimentul de ofițeri, unde flirtează cu aceștia, sfidând limita bunului simț. In final, chiar fuge cu un tânăr ofițer pe nume Wickham, al cărui caracter se va dovedi la fel de urât ca al Lydiei. Tânărul nu a avut în nici un moment intenția de a se căsători cu ea.

Meritul de a o fi salvat de la dezonoarea familiei ii revine domnului Darcy. Pe Wickham doar interesul material îl va motiva și îl va determina să-și asume rolul de soț al Lidyei.

Romanul „Mândrie și prejudecată” scoate în evidenţă caractere diferite ale personajelor, iar acest lucru face ca lectura să fie ușoară și foarte plăcută. Nu poți să nu rămâi impresionată de personalitatea fetelor Bennet, care, deși au trăit în același mediu, și-au dezvoltat caractere atât de diferite. De aceea vă invit să lecturați romanul și să vă bucurați de complexitatea personajelor.

 

Citate favorite:

„Orgoliul și mândria sunt noțiuni opuse, deși unii le întrebuințează cu același înțeles. Poți fi mândru fără să fii neapărat și orgolios. Mândria este o caracteristică a firii noastre, pe când orgoliul ține de impresia pe care am dori s-o creem în jurul nostru.”

„Gândește-te la trecut numai în măsura în care amintirea lui îți aduce bucurie.”

Publicat în Carti | Etichetat , , , , , , , , , , , | 3 comentarii

Concert Richard Clayderman

Salutare dragii mei

Pe data de 10 martie am fost la concertul lui Richard Clayderman de la Sala Sporturilor din Galați, unde am petrecut o seara minunată alături de mama mea.

Înainte de concert am sunat întâi la Sală și am întrebat dacă ne lasă să intrăm prin spate, pentru că doar acolo au rampă de acces pentru cei în scaun rulant. Însă nu am avut voie. Ne-au trimis către o ușă laterală, unde are un prag destul de mare. Dar cu puțin ajutor, am intrat direct pe teren. A fost mai bine asa, decât să ne chinuim să urcăm acele scări din faţa Sălii Sporturilor (asa cum ne-au sugerat unii …).

Am traversat terenul, care era împărțit în două și ne-am dus la locurile pregătite pentru noi, aproape de poarta de fotbal (sau handbal). Pe jumate din teren se afla scena şi lângă ea stăteau bodyguarzii. Pe cealaltă jumate erau înșirate scaunele albe din plastic, legate intre ele. Să nu cumva să plece cineva cu scaunul de acolo. 🙂 . Iar pe lângă porţi se aflau scaunele albastre, mai solide.

Am fost printre primele la concert. Mai erau doar personalul, bodyguarzii, formația Camerata Regală (formată din 12 instrumentiști) și cei de la Salvare.  Cred că era și pianistul, dar era ascuns de văzul lumii, așteptând să treacă ora.

Nu a durat mult și a început să vină șuvoi de lume. Am rămas cu gura căscată atunci când Sala a devenit neîncăpătoare, aproape. La prețurile alea, nu îmi venea să cred că s-au vândut atât de multe bilete.

Nu în fiecare zi vine Richard Clayderman la Galați!

 

In jur de ora 19:20 s-au stins luminile și au intrat în scenă Camerata Regală, îmbrăcați frumos. Erau foarte eleganți.

După ce și-au luat fiecare locul lui pe scenă, au început să cânte o melodie antrenantă. Pe ecranul din spatele scenei începuse numărătoarea inversă, iar în Sală s-a auzit o voce groasă, care prezenta în engleză venirea lui Richard Clayderman pe scenă.

După 5-10 minute a apărut și el. A fost foarte punctual.

După salutul din partea lui și ropotele noastre de aplaude, s-a așezat la pian și a început să cânte. Toată Sala a amuțit. Nu s-a mai auzit nici musca. 🙂 Asa cum era și normal.

A început cu melodii lente, iar pe ecran arăta când pe el, când mâinile lui. Era imposibil să-i urmărești degetele care, pur și simplu, alergau pe clapele pianului.

 

După puțin timp a început să cânte celebra piesă „Ballade poure Adeline”. Atunci toată Sala a fost cu aparatele pe el.

Se mai oprea din când în când și ne spunea câte un banc, ori o mică povestioară din viața lui și ce piese vor urma. Printre aceste cuvinte în engleză de obicei, mai strecura și câte un cuvânt românesc. La un moment dat a vorbit și franțuzește. Ne-a specificat că nu știe foarte bine engleză, dar s-a descurcat foarte bine.

Plus de asta, împărțea partituri la oamenii aflați în fața scenei. La început mi s-a părut un gest frumos, dar, cu timpul se adunase mult prea multă lume în fața scenei și nu a mai fost frumos. Ce făceau acei oameni cu partiturile acelea? Mi s-a spus că trebuia să se revanșeze cumva pentru lipsa sesiunilor de autografe și fotografii. Nu m-a convins acest argument. …

 

Majoritatea pieselor le știam pentru că îmi place muzica clasică foarte mult.

Dacă ați citit până acum articolele mele, știți deja că eu ascult orice gen muzical, aproape.

Richard Clayderman este unu din interpreții mei preferați. Muzica lui este foarte frumoasă … liniștitoare.

Unele piese au fost cover-uri după artiști celebrii precum: Elton John, Tom Jones, Frank Sinatra, Sia (California Dreamin’), Whitney Houston (One moment in time), etc. Altele au fost coloane sonore ale unor filme celebre, precum: James Bond, Misiune imposibilă, Pirații din Caraibe, etc.

Iar pe fundalul acestor melodii, pe ecran apăreau imagini din filme, ori peisaje din Veneția și Paris. Ne-a plimbat cu vaporașul pe un râu și am văzut peisaje tomnatice. Ne-a dus și pe șirul amintirilor lui, arătându-ne fotografii din copilărie până acum.

 

Au fost și mici incidente în Sală. Vreo 2-3 scaune albe din plastic s-au rupt sub greutatea persoanelor care stăteau pe ele. Fiind nevoiți să se mute lângă noi, pe scaunele albastre rămase libere.

In concluzie ne-a plăcut foarte mult concertul lui Richard Clayderman. Nu în fiecare zi vezi asa ceva. Cele două ore, cât a durat concertul, au trecut parcă prea repede. Încet-încet celebrul pianist a reușit să ne ducă în lumea lui frumoasă și plină de romantism … să ne facă să visăm și să uităm de problemele zilnice.

As mai merge la un astfel de concert.

Publicat în Evenimente, Muzica sufletului meu | Etichetat , , , , , | Lasă un comentariu

Nicole Cherry – Cuvintele tale

 

 

Cuvintele tale chiar ma lovesc
Dar eu sunt tare sἰ nu ma opresc
Tu vrei sa ma doară și reușești
Eu știu cine sunt, tu cine ești?

Piesa asta-i pentru tine
Poate asa te simți mai bine
Știu ce crezi tu despre mine
Dar eu cred ca poți mai bine.
Nu pot sa înțeleg de ce
Iti pierzi toate zilele, zilele și nopțile
Ma urmărești în tot ce fac
Cu cine sunt și cum ma-mbrac.

Nu ma judeca, nu știi de fapt
Nici măcar de unde am plecat
Sau ce am văzut pe drum.
Simt ca n-ai mai zis demult nimic
Cel putin, nu ceva pozitiv
Oare ma mai știi?

Cuvintele tale chiar ma lovesc
Dar eu sunt tare și nu ma opresc
Tu vrei sa ma doară și reușești
Eu știu cine sunt, tu cine ești?

Cuvintele tale chiar ma lovesc
Dar eu sunt tare și nu ma opresc
Tu vrei sa ma doară și reușești
Eu știu cine sunt, tu cine ești?

Ești singur și nehotărât
Cred ca n-ai mai ras demult
Te grăbești sa vezi la mine
Tot ce nu iți mai convine.
Te-am băgat prea mult în seama
Cheltui timp și timpu-i scurt
Din tablou tu vezi o drama
Si lași în urma doar o rana

Nu ma judeca, nu știi de fapt
Nici măcar de unde am plecat
Sau ce am văzut pe drum.
Simt ca n-ai mai zis demult nimic
Cel putin, nu ceva pozitiv
Oare ma mai știi?

Cuvintele tale chiar ma lovesc
Dar eu sunt tare și nu ma opresc
Tu vrei sa ma doară și reușești
Eu știu cine sunt, tu cine ești?

Cuvintele tale chiar ma lovesc
Dar eu sunt tare și nu ma opresc
Tu vrei sa ma doară și reușești
Eu stἰu cine sunt, tu cine ești?

Cuvintele tale chiar ma lovesc
Dar eu sunt tare și nu ma opresc
Tu vrei sa ma doară și reușești
Eu stἰu cine sunt, tu cine ești?

 

Publicat în Muzica sufletului meu | Etichetat , | 1 comentariu

Emile Zola – Creație

emile-zola-creatie-8348542

Salutare dragi mei,

Primul roman citit anul acesta a fost Creație, de Emile Zola. Ediția mea este de la Editura Eminescu, din anul 1976 și are 12 capitole, adică 349 de pagini. Face parte din biblioteca prăfuită a mamei mele.

Romanul propriu-zis a apărut pentru prima dată în 1886, sub titlu franțuzesc de L’Oeuvre (Opera).

Acțiunea acestui roman se petrece la Paris și începe cu întâlnirea dintre pictorul Claude Lantier și viitoarea sa soție, Christine, în fața casei lui, într-o seară târzie și furtunoasă de vară. Ea se rătăcise, fiind nouă în oraș și avea nevoie disperată de ajutor. Pictorul, făcându-i-se milă de ea, a invitat-o să înnopteze în atelierul lui.

Neîncrezătoare la început, ea acceptă propunerea, neavând altă alternativă. Nu putea pleca noaptea, pe o furtună care mătura Parisul. Trebuia să aștepte până a doua zi, ca să-și găsească drumul spre casa bătrânei care o angajase.

A doua zi, la lumina zilei, Claude vede în ea un model pentru una din picturile lui. Iar ea, stingherită de prezența lui acolo, nu știa cum să plece mai repede. Totuși ceva o face să rămână și să îl pozeze. Apoi dispare din viața lui pentru câteva luni.

Deși stăteau în același oraș, nici unu nu îndrăznește să îl viziteze pe celălalt, stingheriți amândoi de această întâmplare.

In acest timp, scriitorul ne face cunoștință cu pictorul Claude Lantier și prietenii acestuia: romancierul Sandoz, arhitectul Dubuche, sculptorul Mahoudeau, pictorii Fagerolles și Bongrand, etc. și ne descrie locurile cochete din Parisul de altădată. Încet-încet, scriitorul ne introduce în lumea boemă și visătoare a tinerilor artiști din Paris.

Claude Lantier era un tânăr pictor ambițios, ce vroia să revoluționeze pictura vremurilor sale. Vroia să scoată pictura din atelier direct în soarele arzător, introducând în tablourile sale lumini și culori vii. Prima lucrare descrisă în roman s-a numit „Plen Air” (In aer liber).

Cu toate acestea, nu îl putea termina fără trupul lui Christine. Chipul ii făcuse deja. A încercat fel și fel de modele, dar fără nici un rezultat. Gândul ii era din ce în ce mai mult la ea și la faptul că nu își putea termina tabloul.

Christine revine pe neașteptate și se oferă să ii țină companie. La început câte 2-3 ore pe lună. Apoi la două săptămâni. Si uite asa, întâlnirile lor deveneau din ce în ce mai dese. Din când în când se oferea și să ii facă curat prin atelier. Ba chiar îl ajută pe pictor la terminarea tabloului, chiar dacă se simțea foarte stingherită să se dezbrace. Încet-încet, cei doi se îndrăgostesc.

După terminarea tabloului, Claude îl trimite la Salonul de Artă din Paris. Dar acesta este refuzat. Supărat, Claude împreună cu alți artiști, înființează Salonul Celor Refuzați. Aici, tabloul are un succes răsunător. Însă, Claude este nemulțumit de comentariile răutăcioase care i se aduc și devine foarte deprimat.

Singura lui alinare este Christine, care renunță la slujbă și fuge cu el într-un sătuc de la marginea orașului. Acolo, ei trăiesc foarte fericiți o perioadă, doar ei doi. Apoi vine copilul (un băiețel sănătos) și responsabilitățile cresc. La fel și dorul de Paris.

Pe măsură ce timpul trecea, Claude se plictisea de viața de la ţară. Asa că sunt nevoiți să se întoarcă în oraș, chiar dacă Christine nu vroia. Ea simțea că revenirea în oraș va însemna declinul relației lor în favoarea picturii și avea dreptate să fie geloasă.

Revenirea în oraș a însemnat mai mult decât prăbușirea relației lor. A însemnat și prăbușirea lui ca pictor.

A devenit din ce în ce mai îndârjit în munca lui și mai retras faţă de prieteni și familie. A respins pe toți, chiar și pe propriul copil. Singurul care mai trecea pe la el era romancierul Sandoz, care îl mai scotea din starea în care se afla, dar fără mare succes.

Claude devenea din ce în ce mai ursuz cu fiecare tablou respins la Salonul de Artă.

La un moment dat ii vine ideea de a face un tablou imens, cât un perete, cu un subiect marin. Dar nu va mai apuca să o termine.

Mai departe vă las pe voi să descoperiți cum se termină.

Impresiile mele:

Am ales să citesc acest roman deoarece m-a atras titlu. Plus de asta auzisem că Emile Zola și Paul Cézanne au fost prieteni buni în copilărie și în tinerețe, că acest roman ii este dedicat. Aşa că am fost curioasă să văd despre ce este vorba și de ce s-a simțit parodiat pictorul.

Mărturisesc că nu am mai citit nimic de Emile Zola, până acum. Deși auzisem multe lucruri despre el. Însă, după citirea acestui roman pot spune că mi-a lăsat un gust amar. Este ca și cum cineva ți-ar fi dat cu o măciucă în moalele capului în urma căruia cu greu te mai poți ridica (metaforic vorbind). Este un roman care te marchează, de vrei sau nu vrei şi imi este destul de greu să spun ce anume mi-a plăcut.

In mare, povestea mi-a plăcut. Mi-a plăcut modul de scriere și se simte că autorul s-a documentat pentru multe lucruri, ca de exemplu: descrierea modului în care este selectat un tablou la Salonul de Artă. Dar în unele locuri mi s-a părut exagerat. Ca de exemplu: „Un geniu trebuie să fie cast pentru arta lui, ca să creeze.” Pe bune?

Apoi, de fiecare dată când pictorul făcea un tablou nou, scriitorul creiona foarte minuțios (uneori chiar exagerat pentru gustul meu) lupta interioară pentru arta sa.

M-a deranjat și descrierea cu lux de amănunte a cortegiului funerar și a drumului parcurs de acesta. Nu zic de unde, că nu vreau să vă stric plăcerea de a citi romanul, totuși. Dar chiar era nevoie? … Da, știu ca și moartea face parte din acest ciclu al vieții, dar chiar nu aveam nevoie să știu toate detaliile unei înmormântări. Nu îmi plac.

Plus de asta, nu m-am putut abține să nu mă compar cu pictorul Claude.

Şi eu sunt desenatoare și mă enervez atunci când nu îmi iese chipul cuiva, dar nu mă consum asa de mult. Abandonez lucrul, pe moment și fac altceva. După ce îmi revin, destul de repede, reiau lucrul de unde am rămas. Mă consider perseverentă. Nu îmi stric desenul, că am muncit la el, chiar dacă nu a ieșit cum trebuie și mă abțin să mă răstesc la cei apropiați. Nu este vina lor pentru eșecul meu.

In lumea aceasta sunt și alte lucruri de făcut și de descoperit, înafară de pasiunea pentru pictură, sau pentru orice altă pasiune.

Câteva detalii despre scriitor:

Emile Zola, sub numele sau întreg Emile Edouard Charles Antoine Zola, s-a născut la Paris, în data de 2 aprilie 1840, dintr-un tată italian și o mamă franceză. A fost un romancier francez, cel mai cunoscut reprezentant al școlii naturaliste și un personaj public cu impact semnificativ în ceea ce privește procesul de liberalizare politică al Franței.

Zola și-a riscat cariera, libertatea și chiar viața … acuzând guvernul francez de antisemitism și invoca grave erori judiciare în cazul căpitanului evreu Alfred Dreyfus, încarcerat pe nedrept pentru spionaj în Insula Diavolului. Zola a fost judecat pentru calomnie și condamnat la închisoare, dar a reușit să evite pedeapsa exilându-se în Anglia. Datorită scriitorului, Afacerea Dreyfus a căpătat o dimensiune națională, împărțind societatea între susținătorii armatei reacționare sau ai bisericii și dreyfusarzii liberali și reformiști. Pentru cei din urmă, Zola a devenit un far călăuzitor și un simbol al dreptății. Cuvintele sale, „Adevărul este în marș și nimic nu-l va opri”, au rămas emblematice.

Zola a murit la Paris pe 29 septembrie 1902 din cauza unei intoxicații cu monoxid de carbon cauzat de un coș de fum blocat. A fost înmormântat inițial la Cimitirul Montmartre din Paris, dar la 4 iunie 1908, la aproape șase ani de la moartea sa, rămășițele sale au fost mutate în clădirea Panthéonului. Citat de Wikipedia.

La final vă recomand și un film clasic despre viața lui Emile Zola, din 1937, cu Paul Muni în rol principal.

Publicat în Carti | Etichetat , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Despre cărți

16507873_706133489557955_1824692858851148420_n Salutare dragii mei,

Acu câteva zile am primit o leapșă despre cărți, de data asta. E o leapșă sub forma de mini-interviu. Nu va așteptați la cine știe ce top de cărți. Va urma și asta.

Ii mulțumesc foarte mult doamnei April pentru ca s-a gândit la mine și m-a nominalizat pe blogul ei „Gânduri de primăvară„.

Acestea fiind zise sa începem „interviul”. 🙂

1. Preferi cititul în pat sau în alt loc?
Nu pot tine cartea deschisa în mana. Am nevoie de suport. Asa ca, de obicei citesc la birou ori la masa din curte, dacă este vara.

2. Gustări dulci sau gustări sărate?
Câteodată am citit și cu o ceașcă de cafea în fata, dar asta se întâmplă numai când sunt plecata în vacanta. De obicei nu obișnuiesc să mănânc atunci când citesc.

3. Trilogii sau serii alcătuite din mai multe volume?
Îmi este indiferent. Important este sa te captiveze povestea. 🙂

4. Narațiune la persoana I sau la persoana a III-a ?
La fel, îmi este indiferent.

5. Citire în cursul nopții sau în cursul dimineții?
Eu citesc în timpul zilei, când soarele este sus pe cer și nu am alte preocupări. Ador lumina naturala a soarelui, mai mult decât cea a becului

6. Librărie sau bibliotecă?
Nu am fost niciodată la bibliotecă, încă. Librăriile mă atrag, dar din păcate au câte o treapta mare la intrare și o ușă foarte îngustă. Îmi place foarte mult sa privesc vitrinele. Au tot felul de nimicuri frumoase de vânzare, la geam: ceasuri, căni etc. decorate foarte frumos.  Ma îmbie sa intru, dar nu am cum. Asa ca ma mulțumesc sa le privesc de afara. Dacă vreau o carte trimit pe cineva sa o cumpere, ori o iau de la chioșcul de ziare (dacă o gasesc).

7. Cărți care îți provoacă râsul sau cărți care te fac să plângi?
Aș zice, cărți care mă țin cu sufletul la gură, indiferent de alte reacții provocate.

8. Copertă albă sau copertă neagră?
Nu contează. Amândouă sunt frumoase.

9. Roman psihologic sau roman de acțiune?
Hmm … Nu am vreo preferință anume. Îmi plac amândouă.

Acum e rândul meu sa nominalizez pe alții.

Hmm … Pe cine sa nominalizez?

O nominalizez pe Andreea Ivan, Iasmina Petcu, Arta simplității, Praf de Stele și cine mai vrea e liber sa răspundă.

Pe curând!

Publicat în Articole, Carti | Etichetat , , , , , , | 4 comentarii

Harry Potter – J. K. Rowling

magia-harry-potter-continua-cele-mai-noi-titluri-j-k-rowling-la-preturi-speciale

Când eram mică nu îmi plăcea să citesc și cred că nu eram singurul copil din lume care vroia să facă altceva (să se joace, de ex), în loc să stea cu nasul în cărți. Dar, ca orice copil care „mergea” la școală, eram nevoită să citesc lecturile din programa școlară. Fără tragere de inimă însă. Ori eu nu înțelegeam cărțile acelea, ori erau neinteresante pentru vârsta mea de atunci.

Nu mai știu sigur cum era dar nu îmi amintesc să mă fi prins o carte atât de tare în mrejele ei ca Harry Potter.

Prima dată când am auzit de acest erou fantastic a fost la televizor, în jurul anului 1997. Atunci apăruse şi prima carte: Harry Potter și Piatra Filozofală.

Tin minte că vedeam la știrile de la televizor, lumea isterică care se îmbulzea să cumpere cartea. Nu mai știu sigur dacă imaginile erau din România, dar din țara de origine – Marea Britanie – sigur erau. Mă uitam cu gura căscată și nu îmi venea să cred. Era ceva neobișnuit pentru mine să stai la coadă la o carte, în care nu trebuia să iți faci cruce și să pupi … moaștele cuiva. 😀

Nu îmi amintesc foarte bine când și cum am primit primul volum, dar țin minte că m-a captivat de la prima pagină și cu greu o lăsam din mână. Abia așteptam să citesc continuarea.

Aşa am citit toate cele șapte volume, pe măsură ce apăreau:

  1. Harry Potter și Piatra Filozofală (1997);
  2. Harry Potter și Camera Secretelor (1998);
  3. Harry Potter și Prizonierul din Azkaban (1999);
  4. Harry Potter și Pocalul de Foc (2000);
  5. Harry Potter și Ordinul Phoenix (2003);
  6. Harry Potter și Prințul Semipur (2005);
  7. Harry Potter și Talismanele Morții (2007).

harry

Apoi au urmat cele opt filme (ultimul roman a fost împărțit în două părți) și o parte din jocurile video.

Dar nimic nu se compară cu lecturarea cărților. Ele dau mult mai multe informați, decât ar putea vreodată să cuprindă un film.

Citind cărțile, trăiam alături de eroi mei preferați fiecare aventură pe care o aveau și îmi imaginam că am o baghetă magică care mă poate face să ajung oriunde vreau.

Pentru mine această lume magică a fost ca o evadare din lumea reală și anostă pe care o vedeam atunci, închisă intre patru pereți. Câteodată o mai văd și astăzi, mai ales atunci când trebuie să stau cu zilele în casă din cauza nămeților. Aceste cărți mi-au deschis apetitul pentru lectură.

Mi-a plăcut foarte mult îmbinarea dintre lumea magică, cu numeroasele ei elemente fantastice și lumea reală. Ambele sunt descrise magnific de către J. K. Rowling. De ex.: multe din instituții și localități se află în orașe și sate din lumea reală, cum ar fi: Ministerul Magiei care se află undeva ascuns în Londra, de ochii persoanelor non-magice (cunoscuți ca „Încuiați”).

 

In primul roman este vorba despre un băiețel orfan, pe nume Harry Potter. El era crescut de mătușa lui și familia acesteia, care nu îl tratau foarte bine.

La împlinirea vârstei de 11 anișori află că este vrăjitor și că a fost acceptat la Școala de Magie, Farmece și Vrăjitorii – Hogwarts. Mai află și că părinții lui au fost uciși de întunecatul vrăjitor Voldermort (Cap-de-Mort), pentru că au îndrăznit să stea în calea misiuni sale de a cuceri lumea vrăjitorilor. Când a încercat să-l omoare și pe el, vraja fatală s-a întors asupra lui Voldermort. Corpul lui a fost distrus, dar spiritul său a supraviețuit, fiind nici mort, nici viu. Singurul semn al vrăjii lui Voldermort este o cicatrice în forma de fulger de pe fruntea lui Harry.

De aici începe să se deschidă o lume nouă pentru Harry, dar și pentru noi, cititorii.

Împreună cu Hagrid, Paznicul Cheilor de la Hogwarts, pornesc cu trenul Express spre școală. In tren se împrietenește cu Ron Weasley și Hermione Granger, alți doi elevi. Dar și cu Draco Malfoy, care va devenii rivalul lui Harry în școală.

La școala condusă de Albus Dumbledore în primele 5-6 volume, sunt patru Case diferite: Cercetași (Gryffindor), Astropufi (Hufflepuff), Ochi-de-Șoim (Ravenclaw) și Viperini (Slytherin). Fiecare cu trăsăturile ei. In primul an, elevii sunt sortați pe Case de către o pălărie țuguiată și fermecată. Iar Casa respectivă le va fi „familia” până la sfârșitul școlii.

Harry și cei doi prieteni apropriați vor face parte din Casa Cercetașilor, simțindu-se mult mai bine alături de colegii și prietenii săi, decât în familia mătușii sale. In timp ce viitorul său rival, Draco Malfoy va face parte din Casa Viperini.

Deoarece Harry este singurul supraviețuitor al blestemului fatal al lui Voldermort, celebritatea lui este mare în comunitatea vrăjitorească, fiind numit „băiatul care a supraviețuit”. Asta îl va urmări pentru tot restul vieții. Fie că vrea, sau că nu vrea.

Fiecare volum prezintă un an din viața lui Harry, care se petrece la Hogwarts, în majoritatea timpului. Acolo el învață să folosească magia, să facă poțiuni, etc. Între timp, Voldermort vrea să revină pentru a doua oară, să preia controlul asupra comunității vrăjitorești și să-l omoare pe „băiatul care a supraviețuit”. Dar Harry reușește să-l gonească până la un moment dat, când va trebui să se confrunte direct și pentru ultima oară cu el.

Mi-a părut foarte rău atunci când s-a terminat seria. Îmi doream să mai continue. Devenisem o fană înfocată Harry Potter.

Dacă nu ați citit încă seria și v-am făcut curioși, vi le recomand cu foarte mare căldură. Sunt sigură că vă va captiva și pe voi. Fie că sunteți mici (la școală), sau mari.

De Crăciun am primit în dar ultimul volum apărut anul trecut: Harry Potter și Copilul Blestemat (2016), pe care am citit-o și pe asta pe nerăsuflate. Cum să-mi scape cartea adolescenței mele din mână? 🙂 Chiar dacă nu mai am vârsta de atunci, în fiecare din noi se afla câte un copil care vrea sa iasă afara, câteodată.

La a opta poveste, Harry Potter și Copilul Blestemat, J. K. Rowling alege să colaboreze cu Jack Thorne (scenaristul pieselor de teatru, film, televiziune și radio) și cu regizorul John Tiffany. Romanul arată ca o piesă de teatru, cu 320 de pagini, plus 10 pagini în care se prezintă actorii piesei de teatru, scriitoarea, scenaristul și regizorul. Din păcate, actorii nu mai sunt aceeași ca în film.

Deși personajele și modul de scriere este diferit, cartea este la fel de captivantă ca și celelalte.

harry-potter-si-copilul-blestemat

Acțiunea se petrece după 19 ani de la ultimul volum, unde găsim un Harry Potter matur și plin de responsabilități, pe care le face faţă cu greu. Mereu ia fost greu să fie el însuși.

Acum, el are o funcție importantă în Ministerul Magiei. Are soție pe Giny (sora mai mică al lui Ron Weasley) și trei copii (James, Albus și Lily) care vor merge la aceeași școală unde a învățat și el. Ceilalți doi prieteni, Ron Weasley și Hermione Granger, sunt și ei căsătoriți, au slujbe și o fetiță pe nume Rose.

Romanul începe cum toți eroii se întâlnesc în gara King’s Cross, din Londra, pentru a se îmbarca în trenul Express, spre Hogwarts. Ei își iau rămas bun de la copii și le urează succes în primul lor an școlar.

Toți copii sunt entuziasmați că vor merge la cea mai renumită scoală de magie, mai puțin rebelul Albus care detestă să fie în centrul atenției, cunoscut drept copilul lui Harry Potter. In sufletul lui, Albus luptă cu greutatea unei moșteniri de familie pe care nu și-a dorit-o niciodată.

În timp ce Harry se războiește încă cu un trecut care refuză să rămână unde îi este locul. Nu poate dormi din cauza coșmarurilor, iar cicatricea din frunte încă ii dă dureri de cap. Este tot timpul speriat, dar vigilent cu fiecare zvon care circulă despre Voldermort, pentru că își dorește să rămână acolo unde e.

Deși Harry se străduiește din răsputeri să fie un tată model pentru fiul lui, ei doi nu s-au înțeles niciodată.

In tren, cel mai popular elev din școală (fără voia lui), Albus se împrietenește cu Scorpius, cel mai nepopular elev și singurul fiu al lui Draco Malfoy (rivalul din școală al lui Harry, acum văduv).

Scorpius are cam aceeași greutate sufletească ca și Albus. In comunitatea vrăjitorească se spune despre Scorpius că ar fi fiul nelegitim al lui Voldermort, nu al lui Draco, fiind evitat de către toți.

Ajunși la școală, ei sunt sortați de pălăria țuguiată și fermecată, ca deobicei, pe Case. Albus și Scorpius vor ajunge în Casa Viperini, în timp ce James, Lily și Rose vor ajunge în Casa Cercetașilor.

La sfârșitul unei vacanțe de vară, când toți se pregăteau pentru un nou an școlar, Harry primește vizita neașteptată a unui tată îndurerat, aflat într-un scaun cu rotile și nepoata asa-zisă al acesteia, Delphi. Fiul lui a murit din cauza lui Harry, cu vreo patru volume în urmă și el nu a trecut peste această pierdere. Auzise el că Harry a confiscat un Girotimp (un fel de mașină a timpului) și dorește cu disperare să își aducă fiul inapoi. Harry însă îl refuză zicând că zvonul este neadevărat.

Din nefericire, în camera alăturată se afla Albus care a auzit toată discuția. La plecarea celor doi, Albus face cunoștință cu Delphi și ii promite că ii va ajuta pe amândoi. Neștiind în ce se bagă și fără să știe nimeni.

Împreună cu Scorpius, Albus fură Girotimpul din biroul mătușii sale, Hermione și pornesc în aventura vieții lor. Cu puțin ajutor și din partea lui Delphi, cei doi reușesc să schimbe de vreo câteva ori trecutul, dar nu într-un mod pozitiv. Ba chiar intră în belele mai mari. Orice schimbare făceau în trecut, avea repercusiuni tragice în prezent.

In final, ei recunosc că nu e de joacă cu timpul, iar Delphi nu este cine pare a fi. Asa că au nevoie de ajutorul unui adult. La cine să apeleze, dacă nu la tații lor și la vechea gașcă?

Cine este Delphi cu adevarat? Ce se va întâmpla cu Albus, Scorpius și restul găștii veți afla citind cartea. Nu vă spun eu mai multe. Vă recomand să citiți și primele volume ca să faceți legătura mai ușor, dintre trecut și prezent. Veți vedea că atunci când acestea două se vor contopii amenințător în acest volum, și tatăl (Harry), și fiul (Albus) vor descoperii un adevăr incomod: că uneori întunericul vine de unde nu te aștepți.

 

La final, câteva date despre scriitoare:

J. K. Rowling s-a născut pe 31 iulie 1965, în Anglia, la 16 kilometri nord-vest de Bristol, sub numele de Joanne „Jo” Rowling. Părinții ei sunt Peter James Rowling și Anne Rowling. Mama ei este jumătate franțuzoaică și jumătate scoțiană. Ei s-au întâlnit prima dată, în 1964, într-un tren care călătorea între stațiile King’s Cross și Arbroath. S-au căsătorit pe 14 martie 1965. Apoi, familia s-a mutat aproape de Winterbourne când Jo avea doar 4 ani.

Profesorul ei de la școala St Michael`s Primary School, Alfred Dunn, a servit ca sursă de inspirație pentru directorul Albus Dumbledore din Harry Potter.

În 1990, J. K. Rowling se afla într-un tren aglomerat ce parcurgea ruta Manchester – Londra, când ideea pentru Harry i-a apărut în minte.

În 1995, Harry Potter și Piatra Filozofală a fost finalizat, iar manuscrisul a fost trimis posibilor agenți. Al doilea agent pe care l-a încercat, s-a oferit s-o reprezinte și a trimis manuscrisul la Bloomsbury. După ce alte 8 edituri au respins Harry Potter și Piatra Filozofală, Bloomsbury i-a oferit lui Rowling un avans pentru publicarea cărții.

În ciuda faptului că Rowling nu avea în considerare o anume categorie de vârstă atunci când a început să scrie seria Harry Potter, editorii au plasat-o la categoria copii între 9 – 11 ani. Sfătuită de editorii ei, care se temeau că băieții din acea categorie de vârstă nu vor fi interesați să citească o carte scrisă de o femeie, Joanne Rowling alege ca numele ei de autoare să fie J. K. Rowling (după numele bunicii sale, Joanne Kathleen Rowling).

Pe curând!

Publicat în Carti, Filme | Etichetat , , , , , , , , , , | 4 comentarii