George Uba – Ridica-te si umbla

Salutare dragii mei și „La mulți ani în Noul An!”

Ultima carte citită a fost “Ridică-te și Umblă” scrisă de George Uba, proaspăt scoasă de sub tipare. Această carte am primit-o în dar în cadrul ultimei întâlniri din decembrie a Asociației Ridică-te și Umblă, filiala Galați.

Auzisem despre carte încă din octombrie 2018. Iar pe George Uba am avut ocazia să îl cunosc în tabăra de la Stupini. Însă nu m-am așteptat să primesc această carte. Plus de asta, am fost rugată să fac o recenzie la ea. Aşa că m-am conformat. : )

Pe ansamblu, cartea mi s-a părut … interesantă. A durat ceva până am terminat-o. Chiar dacă este scurtă, 150 de pagini, ea nu se citește așa ușor. Trebuie citită cu foarte mare atenție. De multe ori te pune pe gânduri. Te face să meditezi, dar te și intrigă.

Cartea prezintă o antologie de fapte și povești reale ale autorului și ale altor oameni din cadrul asociației, care au trecut prin diverse experiențe neplăcute și au rămas cu diverse urmări mai mult sau mai puțin plăcute, dar care au găsit puterea și credința să meargă mai departe. Aceste fapte și povești reale sunt comparate uneori cu parabole biblice.

Ca de exemplu:

Mi s-a părut foarte interesant începutul cărți.

Domnul Uba a ales “pe propria răspundere” să deformeze puțin realitatea dumnealui zicând că: are “tretrapareză spastică. Sunt în cărucior de douăzeci de ani și acum trăiesc experiența unei vieți ce poartă marca unei împliniri de neimaginat. …”

M-a intrigat această frază la început. O găseam nelalocul ei și încă o mai găsesc. Mă făcea să renunț de a mai citi în continuare și rareori mi se întâmplă asta. Sunt de părere că trebuia să se rezume la prezentarea reală a dumnealui … .

După cum am zis și mai sus, am avut ocazia să îl cunosc pe autor în tabăra de la Stupini și era perfect sănătos.

Iar eu am tretrapareză spastică de 34 de ani, practic de la naștere și știu, poate mult mai bine cum este să fi în căruț. Nu mi se pare deloc că trăiesc „experiența unei vieți ce poartă marca unei împliniri de neimaginat” cum zice el și nu îmi plac cei care se prefac că au o boală. Totuși sunt împăcată cu mine și cu cei din jur. Dar nu fac din asta o laudă, cum crede el. Eu una prefer modestia, în anumite situații.

Însă promisiunea făcută și curiozitatea m-au făcut să continui să citesc mai departe. Trebuia să găsesc o explicație pentru minciuna de la început. Aşa că am continuat … .

Citind mai departe, am aflat despre nefericitul incident pe care l-a suferit domnul Uba și socul provocat de acesta. Poarta mare, din fier forjat, a bisericii unde lucra s-a desprins din balamale și a căzut peste dumnealui. Din fericire nu a pățit nimic și mă bucur pentru el. Nu doresc nimănui să ajungă în căruț cu adevărat. Ii doresc multă sănătate pe mai departe, însă asta nu era o scuză să se dea drept handicapat.

Apoi, am aflat că Asociația Ridică-te și Umblă a fost înființată prima oară la București, pe 18 aprilie 2010, de George Uba și Aurel Burcea. Ambii fiind din Teleorman.

Primul dorea să aducă mulțumire Domnului că a scăpat întreg din acel incident. Ceea ce sunt total de acord ca din când în când să aducem recunoștință Domnului, sau Universului pentru ceea ce suntem și avem. Iar cel de-al doilea dorea cu ardoare să întâlnească și alte persoane cu dizabilităţi ca și el și să-i adune laolaltă, prin întâlniri lunare în diverse locuri.

Numele asociației este inspirat din Biblie, din porunca dată de Isus bolnavului adus de cei patru prieteni în casa Sfântului Petru: “Scoală-te! a zis Isus. Ridică-ți patul și umblă”. Parabola se numește “Cei patru” și o găsiți în carte.

Acum, după nouă ani de la lansare, asociația numără 23 de filiale în toată țara, peste 2 000 de voluntari și peste 2 500 de persoane cu dizabilităţi. Se ocupă cu „asistarea persoanelor cu dizabilităţi locomotori și simțual” (auz, văz). Citat din Librăria Maranatha.

Abia l-a sfârșitul capitolului am aflat motivul pentru care George Uba a ales să înceapă așa cartea. A încercat să se pună în locul nostru și să ne înțeleagă mai bine nevoile, simțămintele, etc. Aşa ceva este rar și de admirat. Dacă toți oamenii sănătoși ar face la fel ca dumnealui (mai ales ăia importanți din fruntea orașelor, a județelor și chiar a ţării) ar înțelege mult mai bine nevoile unei persoane cu dizabilităţi și s-ar face mult mai multe, de pe urma căruia am putea profita cu toți mai devreme sau mai târziu. După cum a zis chiar George Uba într-un mod foarte frumos la finalul cărții:

„Portretele persoanelor cu dizabilităţi și poveștile lor de viaţă evocate au forța unei inspirații care se adresează tuturor, cu sau fără limite fizice, și cu siguranță tuturor celor care nu fac excepție de la limitele sufletești. Viețile lor sunt pastile de sănătate pentru inimele deprimate și dezamăgite. O societate matură va folosi acest argument al vieții lor pentru o sanogeneză mereu amânată a unor relații care vindecă și reabilitează percepții.”

Chiar dacă ne spunem că nouă nu ni se poate întâmpla nimic, boala nu ocolește pe nimeni. Nu suntem invincibili. Nu știm niciodată ce se poate întâmpla maine. Doar Cel de Sus știe. …

In următorul capitol găsim celebra parabolă a Bunului Samaritean, disecată pe toate părțile încât, la un moment dat, a ajuns să-mi dea dureri de cap. Era prea multă “filozofie” pentru mine. Eu una nu eram așa de curioasă să aflu de ce a trecut preotul pe lângă omul aproape mort, în drumul spre Ierihon … .

Apoi aflăm despre “greva din vie” care mi s-a părut destul de interesantă și de corectă. Nu știam până acum această parabolă. Dar mai bine v-o las să o descoperiți voi citind-o.

Plus alte parabole biblice la fel de interesante și de frumoase.

Însă, cel mai mult mi-au plăcut experiențele de viaţă. Ca de exemplu:

Mi-a plăcut foarte mult cum a descris-o pe Cristina Maghiu, o femeie de treizeci și ceva de ani, nevăzătoare:

„Când vorbește, te surprinde muzica cuvintelor rostite, ca un râu ce clipocește sinuos sau ca un tril modulat de pasăre vioaie. Dacă vrei s-o mai auzi, e de-ajuns să o mai întrebi câte ceva și, așa, cântecul vorbelor ei se înșiră pe portativul sufletului tău ca niște păsărele așezate pe liniile de înaltă tensiune. …”

Nu am avut ocazia să o cunosc, dar după o asemenea descriere mă tentează să o cunosc de aproape.

M-am regăsit un pic în povestea Cameliei Florea. Ea a suferit un accident de mașină și acum este în căruț. Chiar dacă avem boli diferite, avem o situație familială asemănătoare. Mă bucur că ea și-a putut renova casa cu ajutorul fratelui și a lui Dumnezeu .

Pe Aurel Burcea, unu din fondatorii Asociației Ridică-te și Umblă, am avut ocazia să-l întâlnesc tot în tabăra de la Stupini. Este un tip foarte optimist. Mereu cu zâmbetul pe buze. Povestea lui o găsiți tot în carte. Atât vreau să vă spun că el a rămas paralizat de la 15 ani, în urma unei sărituri în ștrand și a trecut prin multe momente grele la început până să fie tipul optimist de azi. In 2003 a fondat revista „Împreună”, o publicație lunară care ajunge gratuit la 2.800 de persoane cu dizabilităţi. Iar în 2010 a fondat Asociația Ridică-te și Umblă, împreună cu George Uba. Este unu din exemplele demne de urmat.

George Uba, autorul acestei cărți, s-a născut la 25 iulie 1953 (66 ani), în Alexandria, jud. Teleorman, dintr-o familie de tradiție adventistă. Este pastor adventist și autorul a multor cărți devoționale, de versuri și povestiri pentru copii, precum și de materiale pentru activitățile cu tinerii din Biserica sa. A început să scrie din 1997. Fiica sa, Amalia, scrie la rându-i versuri și este coautoare la una din cărțile lui. Conform informațiilor din Librăria Maranatha

Cartea o puteți comanda de la sediul Asociației Ridică-te și Umblă din București, de la doamna secretară Elena Uta. Costa 20 lei.

Pe curând!

Reclame
Publicat în Carti | Etichetat , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Sarbatori fericite!

Cu ocazia sărbătorilor care bat la ușă va urez ceea ce îmi doresc și eu, adică: liniște sufleteasca, înțelegere în familie, o casa curata și mese îmbelșugate alături de cei dragi! Sa aveți parte de tot ceea ce va doriți, în aceasta perioada frumoasa din an!

Totuși aveți grija cât mâncați și cât beți dacă nu vreți sa ajungeți la spital. Si mulțumiții gazdei pentru primirea făcută.

Sărbători fericite!

Publicat în Articole | 2 comentarii

Retrospectiva anului 2018

Salutare dragi cititori,

V-a fost dor de mine?

Recunosc că am fost ocupată în ultimele luni, iar în timpul liber stăteam și încă stau mai mult pe facebook și că nu am mai trecut de foarte mult timp pe blog.

Deh! … Fie că recunoaștem sau nu, facebook-ul creează dependenţă dacă nu ești atent / ă, mai ales în sezonul rece atunci când se instalează frigul / gerul și melancolia, depresia, astenia, plictiseala sau cum vreți voi să o numiți. Am ajuns să mă plâng de milă și să mă sabotez singură că nu știu cu ce să încep. Aşa că … am tot amânat … . „Lasă, că scriu mâine!” De parcă ziua de mâine te trăsnește deodată inspirația ca un fulger și începi să scrii fără să te oprești.

As vrea eu !! … Dar nu se va întâmpla asta niciodată fără să depui un mic efort mental să îți asterni gândurile pe hârtie, fie ea și virtuală.

Începuturile sunt întotdeauna grele. …

Nu îmi place deloc sfârșitul toamnei. Iar pe doamna iarnă o urăsc cel mai mult. Ambele din pricina frigului și a gerului. Oricâte argumente mi-ar aduce un „iubitor” al acestor anotimpuri tot nu pot vedea partea frumoasă a lucrurilor.

E mult prea frig pentru mine. Mereu am mâinile și picioarele înghețate. Mai ales picioarele … Iar marea majoritate a timpului sunt nevoită să stau în casă.

Nu mă înțelegeți greșit! Îmi plac Sărbătorile de Iarnă și zăpada (doar să o văd, că de mers pe ea e imposibil). Dar … cam atât. Nu suport frigul / gerul și cu asta basta. Si cred că nu sunt singura.

Mai cred că aceste sărbători pot fi frumoase și dacă le faci într-o ţară însorită și caldă. Important este cu cine și cum le petreci.

Mie, una … deja mie dor de vară! De zilele cu soare în care stăteam cu orele afară, în curte și desenam, ori citeam, ori făceam … alte lucruri și nu trebuia să pun tot șifonierul pe mine.

Dar să trecem la lucruri mai optimiste, că deja m-am repetat de prea multe ori și nu vreau să vă plictisesc.

Anul acesta a fost un an frumos. Mai ales în lunile calde de vară și toamnă când am avut ocazia să fac multe excursii.

Am avut două tabere la munte a persoanelor cu dizabilităţi. Una mai frumoasă ca alta. Plus un sejur la mare pentru tratament. Am fost și la câteva concerte importante în Galați.

Iar în ultimele luni de toamnă am participat la repetiții pentru 3 decembrie, Ziua Internațională a Persoanelor cu Dizabilităţi. Chit că ultimele zile au fost cam geroase, nu am putut să ii las baltă în ultimul moment pe prietenii și partenerii mei de dans. Doar ei m-au mai scos din casă. …

Nu am renunțat la citit. Am multe cărți frumoase și interesante să vă împărtășesc.

Dar despre toate acestea voi vorbi în articolele viitoare. Promit că voi scrie mai des pentru că vor fi multe zile geroase de acum încolo și voi fi nevoită să stau mai mult în casă.

Pe curând!

Publicat în Articole

Pe urmele lui Harry Winston – Lauren Weisberger

Salutare dragii mei

Romanul pe care urmează să vi-l prezint acum nu era în planul meu de „cărți de citit”, deoarece nu este genul meu. Este un roman simplu și ușor de citit în caz că nu ai altceva de făcut, ori de citit. Il poți citi cred și într-o stație de autobuz.

Mie mi l-a recomandat bibliotecara. Până atunci nu mai auzisem despre această scriitoare. Este al cincilea roman împrumutat de la bibliotecă.

Lauren Weisberger este o romancieră americană, care s-a născută pe 28 martie 1977 (41 de ani), în statul Pennsylvania și este celebră datorită romanului „Diavolul se îmbracă de la Prada”. Probabil că ați auzit de ea în varianta film cu Meryl Streep (care a obținut un Glob de Aur pentru acest rol) și Anne Hathaway în rolurile principale.

Lauren a mai scris și ” Vreau să fiu V. I. P.”.

Romanul de faţă are 426 de pagini. A apărut în perioada 2008 – 2009, la editura Polirom și face parte din colecția CHIC.

Romanul prezintă povestea a trei tinere prietene: Leigh, Adriana și Emmy. New York-eze până în măduva oaselor și prietene foarte bune încă din timpul facultății. Pentru ele Manhattan-ul este centrul universului. Cunosc toate barurile și restaurantele la modă din oraș.

Leigh este pe cale să devină senior editor la o editură renumită și să se mărite cu bărbatul visurilor. Numai că, ceva scârțâie în relația ei. Dacă la 20 de ani era iubitul perfect, acuma la 30 de ani i se par sufocante anumite lucruri. Atunci când îl întâlnește pe Jesse Chapman, un “enfant terrible” (copil teribil) al lumii literare, Leigh începe să observe fisurile din viața ei, pe care o credea perfectă.

Adriana este fiica superbă a unui renumit fotomodel, care nu ezită să-și folosească farmecele și trucurile feminine “made only in Brazil” (fabricate numai în Brazilia) pentru a seduce orice bărbat ii atrage atenția. Dar, în curând va împlini 30 de ani și … vorba mamei, nu poate să amâne alegerea la nesfârșit.

Iar Emmy … lucrează la o Galerie de Artă. Spera la un inel de logodnă și se vedea deja căsătorită, dar este părăsită de iubitul ei pentru o mai tânără instructoare de sport.

Aproape toate trei vor să aibă un soț și o viață de familie. Iar inelul de logodnă să fie cu diamante, marca Harry Winston.

Urmarea: cele trei prietene decid într-o seară că de acum în colo, timp de un an, să facă o schimbare majoră în viața lor. Fiecare dintre ele având un pariu de câștigat. Ce pact fac ele și ce se va întâmpla mai departe, aflați citind cartea.

Eu am rămas cu o impresie imparțială. Nu m-a impresionat foarte tare subiectul cărții, dar … poate voi aveți altă părere.

La un moment dat am avut impresia că este o copie a serialului “Sex and the city”.

Să nu vă așteptați la cine știe ce citate înțelepte. După cum am spus și la început este un roman simplu și ușor de citit.

Pe curând!

Publicat în Carti | Etichetat , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Un nou desen

Salutare dragii mei

Noul meu desen se numește Gabriel Dut, la fel ca pe proprietar. Este un amic dintr-un sat din Hunedoara aflat și el într-un scaun cu rotile. Ne cunoaștem de anul trecut, de la sfârșitul toamnei și mi-a cerut un desen. Ia plăcut foarte mult

Portretele mele sunt făcute, în general, în creion 2B și pun mult suflet în ele.

Sa faci un portret durează, pentru cineva sănătos, de la juma de ora pana la 2-3 ore, în medie, dar la mine durează chiar și 2-3 zile pentru ca dau foarte mare atenție detaliilor. Sunt o perfecționistă și la dizabilitatea pe care o am nu pot desena mai repede de atât.

Nu este ușor sa faci un portret, sa surprinzi emoțiile și mimica feței în foaia de desen. De multe ori îmi vine sa renunț atunci când nu îmi iese ceva, dar de tot atâtea ori revin pentru ca nu as putea face altceva în sezonul cald. Ma atrage într-un fel. Si decât sa stau 8 ore din 24, închisă în casa în fata unui monitor, ori tolănită în pat așteptând … cine știe ce. Mai bine ies în curte și desenez ceva, ori citesc, ori fac orice altceva care nu include calculatorul, pentru ca strica ochii și te lenevește de-a binelea și te deprima de multe ori.

Este foarte bine sa ai o pasiune și va recomand și pe voi sa va urmați pasiunile voastre, dacă le aveți. Ori sa încercați cât mai multe lucruri pana va găsiți ceva care va definește, sa zic asa.

Modelele mele sunt rudele și prietenii mei. Oameni cu care stau de vorba pe net sau în viata reala.

Îmi place ceea ce fac și le fac cu drag și ma bucur atunci când îmi sunt apreciate lucrările.

Pe curând!

Publicat în Desenele mele

Beautiful woman with blue eyes and green shirt

Salutare dragi mei,

Cu ocazia venirii primăverii și a verii am dat calculatorul pe creion, metaforic vorbind. Si primul meu portret pe anul acesta am vrut să fie unu mai … colorat. Aşa m-am simțit eu inspirată să pun câteva pete de culoare pe ici, pe colo, și sunt foarte mândră de cum a ieșit.

Am ales un titlu englezesc deoarece suna mai bine în urechile mele. Asta nu înseamnă că în română nu ar fi sunat bine, doar că … mi se pare mai … poetic în engleză … .

In română, titlul se traduce „Femeie frumoasă cu ochi albaștrii și bluza verde”.

Sper că vă place și vouă ce a ieșit.

Pe curând!

Publicat în Desenele mele | 1 comentariu

Accesibilitatea din Galati și nu numai, pentru persoanele cu dizabilitati

Salutare dragii mei

După cum v-am promis, în acest articol am să vă povestesc despre aventurile mersului pe stradă, pe jos și / sau cu transporturile publice (taxiuri, autobuze, metrou, trenuri, avion), plus urcarea și coborârea în diverse instituții publice (spitale, farmacii, magazine, primării, muzee, teatre, restaurante, biserici, etc.) a persoanelor cu dizabilităţi – experimentată, văzută și auzită / citită de mine.

Pentru o persoană cu dizabilităţi, posesoare de scaun rulant (electric sau nu), ieșitul din casa numai până la pâine, de exemplu, este o adevărată aventură din care nu știi sigur dacă mai revii sau nu întreg și de multe ori renunțăm la ideea de a mai ieși afară. Trimitem însoțitorii (dacă avem) să ne facă treburile, iar noi stăm izolați în casă și plângem în tăcere (cei mai mulți).

De ce?

Din cauza lipsei de accesibilitate din România, în general. Plus, ideile preconcepute a unora care … le e silă … să vadă o persoană cu dizabilităţi pe stradă. „Mai bine stați acasă și nu mai încurcați lumea. Nu vezi că mă grăbesc și mă încurci (stai în drum).” Dar asta este o altă poveste. Să revenim, totuși, la accesibilitatea din Galați și din diverse orașe din România, pe unde am mai fost.

Primul obstacol pe care îl întâlnim în cale atunci când ieșim din casă, sau din bloc sunt rampele prost făcute, ori lipsesc cu desăvârșire. Atât la intrarea și ieșirea din … diverse blocuri, cât și la coborârea și urcarea pe trotuare.

Eu, de exemplu, am stat primii 14 ani din viaţă la bloc și știu cum este. Liftul nu oprea la etajul unu. Iar la intrarea în bloc erau numai scări. Tata era nevoit să mă ia în brațe ca să urce și să coboare scările. Abia după ce ne-am mutat la curte au dat drumul la lift. Dar rampă tot nu există.

Apoi:

  1. multe dintre trotuarele din oraș și nu numai arată ca după bombardament, ori sunt prea înguste și suntem nevoiți de multe ori să mergem pe stradă, alături de mașini;
  2. gropile și gurile de canal trebuiesc evitate și de multe ori derutăm șoferii, tot din cauză că nu putem urca pe trotuar;
  3. mașinile care parchează fix în dreptul rampelor, făcându-ne urcarea și mai imposibilă;
  4. nesimțirea unora din șoferii de autobuze care nu vor să coboare rampa deloc, ori o coboară departe de trotuar unde este foarte abruptă.

Şi lista poate continua.

Foarte multe persoane cu dizabilităţi care nu au însoțitori valizi, mașini personale sau alte mijloace de transport sunt nevoite să meargă pe stradă. Dar, chiar dacă unii din noi avem însoțitor și ei / lui îi este greu să împingă căruțul pe o rampă cu bordură, care mai este și foarte abruptă și de multe ori tot pe stradă ajungem să mergem.

Există și varianta în care putem cere ajutorul trecătorilor să urcăm o rampă, dar nu toată lumea este dispusă să ajute. Unii ne privesc cu suspiciune considerându-ne … cerșetori, iar alții sunt prea grăbiți ca să ne observe. Şi uite așa … așteptăm mult și bine până se „îndură” cineva să ne ajute. Ori, o luăm pe lângă trotuar, în cazul în care ne-am pierdut răbdarea și / sau ne grăbim să ajungem într-un loc.

De coborât o rampă este ceva mai simplu … . Ne dăm drumul la vale, ținându-ne bine ori de mânere (ale căruțului sau ale rampei din dotare, dacă cobori dintr-o clădire dotată), ori de roțile căruțului (pentru cine poate să-l manevreze foarte bine) și ne rugăm la Dumnezeu (ori înjurăm de toți sfinții pe cine ne vine la gură) să ajungem cu bine în stradă fără să ne răsturnăm, ori să dea vreo mașină peste noi în clipa în care am ajuns jos.

Am făcut nenumărate cereri la primărie să facă rampele corect, cu o inclinație de maxim 30 de grade și fără borduri inutile, să poată urca ușor și o persoană cu dizabilităţi, cu sau fără însoțitor. Dar, degeaba … . Foarte puține rampe sunt făcute corect.

Întrebați fiind de ce nu fac rampele corect? Am primit cele mai ridicole răspunsuri:

„Aşa este mai estetic.” Pe bune? Cu ce mă ajută asta? Noi avem nevoie să fie practice, nu estetice. Să ne putem urca ușor. Uite câte gunoaie sunt în jur și mai vorbim despre „estetică”. …

„Aşa curge apa de ploaie mai bine.” Apa de ploaie curge oricum pe un plan înclinat, indiferent dacă are bordură sau nu.

Am primit și veșnicul clișeu „Nu avem bani” și multe alte răspunsuri care nu își mai au rostul aici.

  

In perioada iernii este și mai dificil. La aventura noastră se mai adaugă zăpada, gheața, noroiul și frigul / gerul care îți intră în oase. In cazul în care nu ai mașină. Dar chiar și așa, să mergi cu scaunul rulant prin zăpadă, gheață și / sau noroi până la mașină este dificil. Plus de asta, oamenii care deszăpezesc trotuarele dau zăpada tot pe rampe, făcându-ne urcarea imposibilă.

Urcarea pe rampele instituțiilor publice este la fel de dificilă ca urcarea pe trotuar. Poate chiar mai dificilă. Foarte multe instituții publice nu au rampe deloc, ori au rampe prost făcute, foarte abrupte și la capătul ei întâlnim de multe ori câte un geam, ori o ușă încuiată și blocată cu ceva. Ca de ex.: cabinetele doctorilor, spitalele, farmaciile, micile magazine / alimentare și restaurantele. Am întâlnit foarte puține cabinete, farmacii, magazine și restaurante accesibile. Cele mai accesibile sunt Mall-urile și Supermarket-urile, dar noi nu avem nevoie numai de aceste lucruri.

    

In continuare vă prezint și alte exemple de instituții publice cu și fără rampe din orașul meu și din alte locuri / orașe în care am mai fost:

Primăria nouă din oraș are lift exterior (sau platformă oblică autoridicatoare, cum le place unora să se complice), iar cea veche are o rampă destul de bună. Prefectura are lift exterior, dar mi s-a spus că aștepți mult și bine până să vină paznicul să ajute. Nu am avut treabă pe acolo, așa că nu pot confirma acest lucru.

Facultatea Dunărea de Jos din Galați nu are rampă și nici lift exterior. Ea este o clădire istorică și mi s-a spus că nu vor să strice fațada. Asta mi se pare o mare discriminare. Ditamai facultatea să nu aibă accesibilitate. Câte clădiri din țara asta și nu numai sunt istorice? Şi totuși au făcut ceva accesibilitate și pentru cei în căruț.

Teatrul Dramatic „Fani Tardini” are lift exterior pe partea laterală a clădiri, pe unde intră de obicei mașinile actorilor, a directorului și a personalului care lucrează acolo, cred. După care, paznicul dă drumul la a doua ușă și mai urci o dată pe o rampă mobilă din lemn. La prima ușă are o treaptă mult mai mare decât rampa mobilă și urci cu dificultate. In fiecare weekend, aproape, merg cu mama și trebuie anunțat din timp că venim.

Am avut o singură dată probleme cu liftul și cu paznicul de acolo. Prima dată când am mers la teatru dramatic m-a pus să plătesc biletul. I-am explicat care este legea pentru noi (legea 448/2006) și de atunci mama plătește biletul, iar eu intru gratuit. A doua problemă s-a întâmplat cu câteva zile în urmă: s-a stricat liftul tocmai când vroiam să văd un teatru din Bârlad. Nu știu dacă m-au mințit sau nu, dar m-am întors acasă puțin dezamăgită. …

Teatrul Muzical „Nae Leonard” nu are scări și putem intra în sală foarte ușor și gratuit (de cele mai multe ori poate și mama intra fără să plătească, așa cum scrie în lege). Mai greu este urcatul pe scenă pentru că nu au rampă. Dacă m-ați citit până acum, știți deja că în fiecare an, pe 3 decembrie, organizăm spectacole dedicate persoanelor cu dizabilităţi.

Casa de Cultură a Sindicatelor, care acum se mai numește și Cinema, nu are rampă și nici lift exterior. In schimb are vreo 10-20 de trepte, atât afară, cât și în interior (poate chiar mai multe) și nu avem cum urca aceste trepte. … Am intrat o singură dată, la absolvirea facultăți și a fost foarte dificil. Cei care m-au coborât pe acele trepte multe erau să cadă cu mine cu tot.

Într-un articol trecut v-am povestit deja cum am intrat în Biblioteca V. A. Urechia din Galați. … Dificil. … Nu o mai reiau și aici.

Singurul muzeu accesibil în oraș este „Complexul Muzeal de Științele Naturii Galați”, sau Grădina Botanică (cum o numim noi pe scurt). Rampele de la intrare sunt abrupte, dar cu ajutorul unui însoțitor se poate urca ușor, cât de cât. Liftul interior este foarte spațios (se poate strecura 3-4 persoane pe lângă căruț) și poate coborâ la subsol, unde se află foarte multe acvarii cu pești și urca la etajul unul, unde sunt multe expoziții temporare. La ultimul etaj sunt Planetariul și Observatorul Astronomic, însă nu urcă liftul deoarece clădirea a fost construită recent (1992) și planurile au fost făcute prost. Nu au găsit altă soluție … zic ei. …

  

Celelalte muzee din oraș sunt neaccesibile pentru cei în căruț.

Am fost și la Turnul de Televiziune cu doi ani în urmă. Pe atunci nu aveau rampă. Are o treaptă destul de înaltă la intrare, iar liftul este foarte mic. Cu greu s-au putut strecura liftiera și mama pe lângă mine.

  

Dacă un turist cu dizabilităţi locomotorii ar vrea să viziteze orașul Galați nu prea ar avea ce să vadă. Doar Grădina Botanică, Faleza Dunării, teatrele, parcurile și … clădirile frumoase, dar neaccesibile, din centrul orașului. Vara este mai frumos de vizitat orașul (mai ales atunci când infloresc tei) pentru că sunt terase unde se poate intra și lua masa, bea o bere … etc.

Îmi place să merg și la biserică, câteodată, atunci când nu este vreo sărbătoare mare și nu este aglomerat. Dar de la o vreme am început să le evit din cauza aleilor pietruite care există la marea majoritate a bisericilor și catedralelor din țară. … Pe bune? Chiar nu se poate face o „dungă lată” de asfalt de la poartă până la biserică și pentru cărucioare? Este foarte deranjant să fii zgâlțâit/ă. Plus de asta, „stricăm” cărucioarele care și așa scârțâie din toate „încheieturile” după aventurile din stradă.

Majoritatea bisericilor au rampe. Unele sunt abrupte. Altele nu. De ex.: Catedrala Arhiepiscopală „Sf. Andrei” (sau „Dunărea de Jos”) din Galați are rampa foarte abruptă și spartă în partea de jos. Ocolim cu greu acea porțiune. Ni s-a promis că vor face, sau vor cumpăra rampe noi. Dar … știți cum este … mulți promit, puțini se țin de cuvânt.

  

Am vizitat și alte locuri accesibile din ţară, ca de ex.: Muzeul Antipa din București are lift exterior și se poate vizita doar parterul. Brașovul mi s-a părut cel mai frumos, accesibil și civilizat oraș. Am vizitat centru orașului și Biserica Neagră, unde am coborât pe o rampă din lemn.

Palatul Culturii și Grădina Botanică din Iași mi-au plăcut foarte mult. Ambele au rampe. Palatul Culturi are o rampă mobilă la intrare, iar liftul interior te poate duce la orice etaj vrei. Grădina Botanică are o rampă fixă din ciment, destul de prost asfaltată. Am coborât cu greu, dar a meritat.

Aleile din salina Târgu Ocna sunt denivelate și puțin alunecoase, dar se poate merge ușor. Băile au scări, iar în unele zone de luat masa au câte o treaptă. In autobuzul care ducea călători înăuntru, șoferul nu a vrut să coboare rampa din cauza timpului scurt. Plus de asta, am stat foarte îngrămădiți. Un alt inconvenient a fost coada mare de la intrarea și de la ieșirea din salină. Nu știu dacă tot timpul era așa de aglomerat, dar pentru mine a fost o experiență frumoasă, cât de cât. Având în vedere că nu am văzut niciodată o salină până atunci.

In fiecare vară merg la tratament în Mangalia. Aici, accesibilitatea orașului este asemănătoarea cu cea din orașul meu, adică medie. Dar mie și familiei mele ne place foarte mult la Hotelul Paradiso pentru că este cel mai accesibil de pe litoralul românesc, din câte știu eu. Am fost și în Eforie Sud și în Saturn. Aici, accesibilitatea orașelor lasă mult de dorit.

Urcarea și coborârea din transporturile publice. Nici aici nu stăm foarte bine.

Multe autobuze moderne au rampă. Se poate întâmpla să fie stricată. Mie nu mi s-a întâmplat să mă lovesc de acest … aspect, încă. Însă, de cele mai multe ori depinde de toanele șoferilor. Unii sunt dispuși să coboare rampa, alții nu. Ne lasă pe noi să o coborâm, de parcă ar fi autobuzul nostru personal. Dar tot ei fac gura mare dacă le stricăm rampa.

După cum am mai spus și mai sus, Brașovul mi s-a părut cel mai accesibil și civilizat oraș din câte am văzut până acum. Șoferii de aici ne-au ajutat să urcăm în autobuz, coborând rampa, fără prea multe comentarii. La fel a fost și la Iași. In București am mers de vreo 2-3 ori cu autobuzul și nu am nimerit de fiecare dată șoferi „binevoitori”. Unu din ei ia fost „lene” să coboare rampa pe motiv că nu are voie să părăsească cabina, de parcă îl trimiteam pe lună … .

Am fost și în Galați cu autobuzul și de fiecare dată am nimerit șoferi care au strâmbat din nas, să zic așa, când i-am rugat să mă ajute cu rampa. Ba chiar au parcat la o anumită distanţă de trotuar ca să nu pot urca ușor. Din cauza asta evit, de cele mai multe ori, să merg cu autobuzul în Galați. Prefer să merg pe jos.

Făcând o paranteză aici, am auzit / citit multe cazuri în Galați, în care șoferii de autobuze au fost de-a dreptul nesimțiți. Ca de ex.: „… un cuplu cu dizabilităţi a vrut să urce în autobuz. Soția, având infirmitatea mai pronunțată la mâini, a urcat pe ușa din mijloc, s-a dus la șofer și l-a rugat să acționeze rampa, ca soțul, aflat în scaun cu rotile, să poată urca. Când soția a coborât pe ușa din faţă ca să-și ajute soțul să urce, șoferul a închis ușile și a plecat! A mai fost o situație când soțul, perfect sănătos, a urcat în autobuz și a rugat șoferul să acționeze rampa pentru soția sa, care era în scaun cu rotile. Soțul a coborât să-și ajute soția să urce, șoferul a dat să plece, dar soțul, … pur și simplu, s-a așezat în fața autobuzului. Şi abia atunci a oprit și a coborât să acționeze rampa. ” Citat de Vasile Cristea, președintele asociației Sporting Club Galați, în ziarul Viaţa-Liberă.

Un motiv în plus de a refuza să merg cu autobuzul. Atâta timp cât mai am căruț electric prefer mersul pe jos, în locul nesimțirii, a nervilor de pomană și a umilinței … .

Cu taxiul e mai simplu de urcat și de coborât pentru mine. Chit că trebuie să iau căruțul manual. Cu ajutorul mamei pot să mă ridic în picioare și să mă așez pe bancheta din faţă a taxiului. Întotdeauna mă așez în faţă, pentru că e mai mult spațiu pentru picioare. Câteodată mi s-a întâmplat ca taximetristul să mă taxeze mai mult decât făcea cursa. Alte probleme nu am avut. Însă am auzit și am citit că unii taximetriști au refuzat pur și simplu să ia persoane cu dizabilităţi în taxi. … Este ceva … josnic să procedezi așa. …

Am mai auzit că în Brașov și în București ar fi taxiuri accesibile pentru noi, fără să mai fim nevoiți să ne dăm jos din căruț. Nu am testat asta, încă. Cert este că în Galați nu există taxiuri accesibile.

Am avut ocazia să merg și cu metroul o dată, în București. Nu am avut probleme cu liftul, sau cu urcatul și coborâtul din metrou. Peronul este la același nivel cu metroul. Trebuia doar să te miști repede.

Am avut probleme doar cu doamna de la ghișeu care ne-a certat că nu am luat bilete de metrou din Galați. Asta mi s-a părut ciudat, având în vedere că în Galați nu avem metrouri. Nu în fiecare zi mergem cu metroul și eram curioși să vedem cum e.

Trenurile! Ador să merg cu trenul, dar și aici întâmpinăm destule probleme.

Prima dată când am mers cu trenul, împreună cu gașca de la Sporting Club, a fost la București, la Muzeul Antipa. Ni s-a spus la gara din Galați că vagonul nostru este accesibil și că vom urca fără probleme. Când am ajuns în gară … surpriză! Unde sunt rampele?

Îmi aduc aminte că am făcut un scandal mare atunci și că eu vroiam să renunț, să plec acasă pentru că eram cu electricul și nu vroiam să mă ia ăia pe sus ca pe un sac de cartofi și să îmi strice căruțul. … Până la urmă m-am lăsat urcată pe brațe. Au fost vreo 5-6 persoane în jurul meu care m-au ridicat cu totul și m-au băgat în tren. Însă aveam inima cât un purice de frică să nu mă scape.

Când am ajuns la București, trenul a tras la peronul 14, cel mai înalt peron din Gara de Nord. Iar cineva a adus două uși de șifonier și am coborât din tren.

Făcând din nou o mică paranteză, unii din voi poate nu aveți idee cât a costat un căruț electric acu 10 ani. 52 de milioane. Aproape o avere. Îmi dădea CFR-ul alt căruț electric dacă îl strica pe acesta? Nu cred. Acum, un căruț electric este și mai scump.

Un mic sfat pentru cei care nu au mers niciodată cu trenul: Atunci când faceți cerere la gară de vagon special pentru persoane cu dizabilităţi, cu destinația București, trebuie să specificați peronul, neapărat. Că altfel, vă va fi greu să coborâți. Plus de asta, e mai bine să mergeți în grup, pentru că am auzit de multe ori că nu trimit vagonul la o singură persoană cu dizabilităţi. Dacă aveți și rampe mobile cu voi cu atât mai bine. De multe ori este nevoie acută de ele.

Din păcate, CFR-ul are un singur vagon special în toată țara și stă la București. Mai are unul spațios la Cluj, dar acela are scări.

La Iași am fost de două ori. Prima oară nu a fost probleme. Am avut rampe. Nu mai știu de unde, dar am avut. A doua oară cei de la CFR ne-au trimis vagonul de la Cluj, în locul celui de la București. Când am ajuns în gara din Iași, au fost nevoiți să cheme mașina de bagaje, echipată cu două scânduri. Nu le-am lăsat să pună mâna pe căruțul electric. Aşa că, m-am urcat în mașina de bagaje și apoi am coborât pe peron.

Am fost cu trenul și la mare, cu gașca. O singură dată. La Eforie Sud. Cu oprire la Constanța, unde au schimbat locomotiva. Apoi ne-am dat jos la Eforie Nord și am plecat cu un taxi la o pensiune, nu foarte departe, în Sud. Ţin minte că și aici am făcut scandal mare din cauză că nu au oprit la primul peron cât de cât înalt și asfaltat, ci au oprit la peronul 3 sau 4 unde era foarte jos și neasfaltat. Era pământ și buruieni.

Acum, Gara din Galați este modernizată și accesibilă, iar personalul s-a obișnuit cu noi. Este un semn de normalitate. Dacă ar fi așa și în celelalte gări din ţară, ce bine ar fi!

Am mers și cu avionul cu 10 ani în urmă. Am plecat cu un autocar până în Budapesta și de acolo am luat avionul până în Beijing, China. Pe la jumătatea drumului dintre locul de control din aeroport și avion a trebuit să schimb căruțul cu unu de al lor. Era un căruț fără mânere, cu un șezut ce semăna cu un cilindru metalic, gros și lung. Era foarte incomod să stai în el. Plus de asta îmi era frică să nu cad. Am înțeles că trebuie să încapă printre scaunele din avion, dar nici chiar așa. … La aeroportul din România nu am avut treabă.

Cam astea au fost și sunt o parte din experiențele și problemele mele, pe care le întâmpinăm cu toții, aproape zi de zi, în trafic, cu transportul în comun și cu intrarea și ieșirea din instituțiile publice și din blocurile de locuit. Ar m-ar fi multe de spus, dar mă opresc aici.

In concluzie, oriunde mă duc și cu orice as merge trebuie să verific înainte accesibilitatea acelui loc și acelui mijloc de transport. Este foarte greu să fi normal într-o ţară anormală, unde accesibilitatea lasă mult de dorit.

Dacă toate străzile și clădirile ar avea rampe făcute corect ar fi mult mai bine pentru noi și nu numai. Rampele mai sunt folosite și de mamele cu bebeluși, de bătrâni care nu mai pot ridica piciorul, de constructori care duc diverse lucruri cu roaba etc. Ele sunt foarte utile, în general. De ce țin unii să construiască piedici? Este ceva anormal și bineînțeles tot greul cade pe noi, cei în căruț, care abia ne putem deplasa și după cum am mai spus și la început, cei mai mulți se închid în casele lor și în ei înșiși ca să nu ii „deranjeze” pe ceilalți, sănătoșii. Dar, „Nimeni nu e imun la infirmitate!” citat de Vasile Cristea.

Știu că s-a mai scris și se vor mai scrie multe despre acest subiect … . Dar eu tot sper și nu mă doare mâna să repet … poate în al 12-lea ceas … vor începe să facă lucrurile corect, nu de mântuială. Mă refer aici la cei responsabili cu legile și cu infrastructura ţări.

Dacă ar fi după mine as da o lege în care să se interzică bordurile, în special în dreptul rampelor, și să se dea amenzi celor care nu fac rampele cum trebuie și tuturor mașinilor care parchează în dreptul rampelor, ori în locurile de parcare rezervate persoanelor cu dizabilităţi. Cred că ar veni bani frumoși la bugetul statului și din asta. Că tot ne plângem că nu avem bani și am învăța să fim mai civilizați. Am trăi într-o ţară normală.

Dar din păcate nu este după mine … .

Aşa că … mergem mai departe … .

Pe curând!

 

PS: Acest articol se vrea a fi nu numai un reproș la adresa „guvernanților” locali și naționali, ci și un reper pe unde puteți merge și pe unde nu. Sper că v-am fost de folos la capitolul acesta.

Publicat în Articole | Etichetat , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 1 comentariu