A venit primăvara!

Salutare dragii mei!

In sfârșit a venit primăvara! Cea de afară, nu cea din calendar. Cea de afară s-a lăsat mai mult așteptată.  Cu ocazia asta vreau să vă anunț că voi scrie mai rar pe blog. Mă voi ocupa mai mult de desen și voi ieși mai des pe afară, în natură. Plus alte lucruri pe care le voi scrie pe parcurs, dacă voi avea timp. …

Asta nu înseamnă că vă uit. Momentan pregătesc un editorial mai lung despre accesibilitatea văzută de mine, din orașul meu (Galați) și din alte orașe din România, pe unde am mai fost. Știu că s-a mai scris și se va mai scrie mult și bine despre acest subiect. Dar asta nu mă oprește să mă alături nemulțumiților de drumurile noastre. …

Plus multe alte surprize. …

Deocamdată vreau să vă urez o primăvară frumoasă și … să ne revedem cu bine.

Vă îmbrățișez cu drag!

Anunțuri
Publicat în Articole | 1 comentariu

Orașul din hârtie – John Green

Salutare dragii mei cititori,

A patra carte luată de la bibliotecă a fost “Orașul din hârtie” de John Green. Până atunci nu mai auzisem de acest roman sau de autorul ei. După cum v-am povestit şi în „Vizitele la biblioteca V. A. Urechia”, aceasta a fost o carte neprogramată. Vă reamintesc că eu cerusem trei titluri de cărți a unor persoane cu dizabilităţi, bibliotecara nu a găsit decât una. Asa că, mi-a recomandat altele în locul lor. Ceva mai contemporan ca acțiune și ca autor … ca pentru adolescenți. …

Pe numele său întreg John Michael Green, s-a născut pe 24 august 1977, în Indianapolis, din statul Indiana, SUA. Este un scriitor american de literatură pentru tineret și vlogger pe YouTube. Romanele sale (Sub aceeași stea, Căutând-o pe Alaska, De 19 ori Katherine, etc) au fost publicate în peste douăzeci de limbi și figurează în topul celor mai bine vândute titluri. Ca vlogger, John Green împreună cu fratele său au creat un canal de YouTube pe nume Brotherhood 2.0, în care povestesc momente din viața lor și tot felul de alte lucruri.

Romanul de faţă a fost publicat în 2014, la editura Trei și are 320 de pagini.

Descriere:

În ”Orașul din hârtie”  avem doi tineri, total opuși ca personalitate, care se pregătesc de terminarea liceului. Acțiunea se petrece în Orlando.

Ea se numește Margo Roth Spiegelman, o fată frumoasă, populară, extrovertită, dar în același timp misterioasă, iubită de toți și cu o viață, în aparență, perfectă. El se numește Quentin Jacobsen, un băiat timid și retras, care nu are nici cea mai mică legătură cu popularitatea dar care, evident, este îndrăgostit de Margo.

Cei doi, fiind vecini, se cunosc încă din copilărie. Dar de la o vreme relația lor s-a răcit considerabil. Însă, cu câteva săptămâni înaintea balului de absolvire a liceului, Margo reapare în viața lui, în toiul nopții, rugându-l să-i împrumute mașina. După o scurtă ezitare, acesta i-l oferă pentru că spera ca relația lor să reînvie.

Aceea noapte va fi plină de adrenalină pentru el, dar pentru Margo părea ceva obișnuit să facă lucruri ieșite din comun.

Prima dată se opresc la un magazin să cumpere pește, celofan, spray și tot felul de alte lucruri care pentru Quentin i se par neobișnuite. Ulterior aflăm că, Margo dorea să se răzbune pe fiecare persoană care îi greșise cu ceva, o mințise sau o rănise. In special pe iubitul infidel și pe prietenii care au ascuns asta.

Prima oprire va fi la rivala sa, unde se presupune că se afla iubitul infidel, Jase. Ii pune un pește în mașină și ii înfășoară mașina în celofan. (Nu știu cum reușește asta. :))) ) Apoi sună la părinții rivalei și ii spune că aia s-a culcat cu iubitul ei. După asta, cei doi tineri îl pândesc pe Jase și îl pozează atunci când, gol pușcă, săracul băiat fuge din casă mâncând pământul, mai întâi spre mașină, apoi o ia prin boscheţi spre casa lui :)))

A doua oprire a fost la o fostă prietenă, Lacey Pemberton, unde se presupunea că a ascuns fapta celor doi. Ii pune și ei un pește în mașină și pleacă.

In ambele cazuri, Margo scrie cu spray pe capota mașinii inițiala numelui ei, M, precum Zorro după ce termină de salvat lumea.

Au mai făcut și alte opriri, dar vă las pe voi să le descoperiți. Atâta vă mai spun că una din aceste opriri a fost la cea mai înaltă clădire din Orlando. S-au urcat la ultimul etaj și au admirat amândoi orașul de la înălțime. Fiecare în felul său. Aici aflăm din spusele lui Margo, prima variantă din ce înseamnă un „oraș din hârtie”:

„… de aici nu vezi rugina sau vopseaua scorojită sau toate celelalte chestii, dar iți poți da seama ce e cu locul la care te uiți. Vezi cât e de fals. Nici măcar nu e greu să fi fabricat din plastic. E un oraș de hârtie. … uită-te la toate fundăturile, la toate străzile care se întorc în ele înșele, la toate casele care au fost construite pentru a se nărui. Toți oamenii de hârtie, care locuiesc în casele lor de hârtie, arzând viitorul pentru a le ține de cald. Toți puștii de hârtie care beau din berea pe care vreun idiot le-a cumpărat-o de la un magazin de hârtie. Toți acei oameni înnebuniți să dețină lucruri. Toate lucrurile subțiri și fragile ca hârtia. … Locuiesc aici de 18 ani și n-am dat niciodată peste vreun om căruia să-i pese de ceva care merită cu adevarat.” Citat din roman.

A doua zi, Quentin se aștepta să redevină prieteni, să îl bage în seamă la liceu și să stea la povești sau să se plimbe cu bicicleta așa cum obișnuiau când erau mici. Totuși, ea dispare de tot. Acest lucru nu este privit ca ceva neobișnuit, deoarece Margo a mai dispărut de-a lungul timpului, lăsând în urmă anumite indicii vagi, pentru ca apoi să se întoarcă.

Însă, zilele treceau și nici urmă de Margo că ar vrea să se întoarcă. Așa că, personajul nostru masculin împreună cu prietenii lui cei mai buni, Ben și Radar, încep să găsească indicii ”lăsate de ea pentru el” peste tot, crezând că Margo dorește ca el să o găsească și să o aducă înapoi.

După lungi eforturi și bătăi de cap, care mi se părea că nu se mai termină, Quentin deslușește indiciile și le urmează. Pe parcursul drumului spre Margo aflăm că „Orașul din hârtie” mai are și alte semnificații, cu ar fi: orașe cu clădiri abandonate și orașe false trecute de cartografi pe hartă, pentru a fi recunoscute de aceștia.

Nu am să dezvălui ce mai urmează, deoarece aș strica și ultima fărâmă de mister sau farmec pe care acest roman o are. Rămâne ca fiecare curios să citească și să descopere singur ce s-a întâmplat mai departe.

Concluzia:

La început, romanul mi s-a părut interesant și amuzant. Nu m-am putut abține să nu râd la unele … prostioare făcute de adolescenți. Apoi a venit partea „plictisitoare” care aveam impresia că nu se mai termina. La un moment dat am zis că a greșit titlu. Mi s-a părut mult mai potrivit titlu „Căutând-o pe Margo”, sau „In căutarea lui Margo”, decât „Orașul din hârtie”. Finalul a fost unu imprevizibil.

Nu îmi pare rău pentru că am citit romanul pentru că are umor. A reușit să mă facă să râd la unele replici sau boacăne, după cum ați văzut și în descriere. Doar că mie îmi plac mai mult autorii clasici pentru că de la ei ai ce învăța și îți pune imaginația la treabă și unii reușesc chiar să te transpună în lumea lor … . Sunt nenumărate motive pentru care îmi plac mai mult autorii clasicii. Însă acest John Green nu a reușit să îmi capteze atenția cu povestea sa până la sfârșit. Limbajul folosit nu este unu extraordinar, din contră, eu as încadra romanul la categoria ”Literatură de consum”. Are un scris foarte simplu, ușurel și cam … superficial.

Romanul a fost ecranizat în 2015, cu Nat Wolff și Cara Delevingne în rol principal.

Pe curând!

Publicat în Carti | Etichetat , , | 1 comentariu

Helen Keller – Povestea vietii mele

Cel de-al treilea roman luat de la bibliotecă a fost „Povestea vieții mele”, de Helen Keller. Aceasta este o autobiografie scurtă, plină de înțelepciune, curaj și optimism, scrisă cât se poate de simplu. Romanul descrie în detaliu suferințele din copilărie pe un ton cât se poate de jovial și dezvoltarea alături de profesoara Anne Sullivan, cea care o va ghida și sprijini pentru tot restul vieții.

Pe numele ei întreg Helen Adam Keller, s-a născut pe 27 iunie 1880 în Tuscumbia, Alabama și a murit pe 1 iunie 1968, cu câteva zile înainte de a împlinii 88 de ani. Provenea dintr-o familie modestă de imigranți germani și elvețieni, compusă din sase membrii: tata, mama, doi băieți mari și două fete mai mici. Helen era fata cea mare. Ei trăiau din cultivarea bumbacului într-o fermă de lângă râul Tennessee și din redactarea ziarului local.

In ciuda dizabilităţii pe care o avea, de a nu vedea și nu auzi, Helen a devenit o scriitoare renumită (a scris 12 cărți) și o activistă convinsă a drepturilor femeilor, muncitorilor, persoanelor cu dizabilităţi, etc. A luptat și pentru drepturile celor de culoare, atrăgând dezaprobarea propriei familii. Ea a fost prima persoana cu dizabilităţi care a absolvit Colegiul Radcliffe primind distincția „cum laude” și a obținut titlul de doctor de onoare al universității din Harvard. A fondat „The Helen Keller International organization” (HKI) menită să facă cercetări în probleme legate de vedere, auz, sănătate și nutriție. Iar in 1920 a contribuit la „The American Civil Liberties Union” (ACLU – Uniunea pentru drepturile fundamentale ale omului).

Helen Keller a fost cea care a introdus rasa Akita în Statele Unite, prin intermediul celor doi câini adoptaţi in Japonia, în urma povestii emoționante a faimosului câine care a murit în 1935, Hachikō.

Plus multe alte onoruri care vă las pe voi să le căutați pe net, dacă sunteți curioși. Nu vreau să vă plictisesc prea mult cu asta.

Descrierea romanului:

Romanul de faţă a fost publicat pentru prima dată în 1903, la vârsta de 23 ani, sub titlu original de The Story of My Life. Ediţia găsită de mine la bibliotecă este tradusă de Rodica Albu și este tipărită în 1992, de către Institutul European pentru Cooperare Cultural-Științifică Iași. Are 103 pagini, care includ povestea vieții ei până la vârsta de 21 de ani și scrisori pe care le-a scris familiei și diverșilor prieteni, plus 15 pagini de „postfață” la sfârșit. Romanul a fost scris cât a studiat la colegiu.

Primele capitole ale romanului descriu în detaliu arborele ei genealogic, cum au ajuns părinții ei în acele ținuturi ale Alabamei și casa părintească cu grădina ei plină de flori „văzută” din perspectiva unui copil lipsit de văz și auz, însă plină de viaţă și imaginație. Apoi au urmat primele ei luni fericite de viaţă, povestite din „auzite”. După care a urmat boala … :

Zilele acelea fericite n-au durat mult. A trecut o primăvară scurtă, inundată de cîntecul sturzului şi mierlei, o vară bogată în fructe şi trandafiri şi o toamnă de aur şi purpură şi şi-au lăsat darurile la picioarele unui copil însufleţit şi fermecat. Apoi, în mohorîta lună a lui februarie, veni boala ce avea să-mi închidă ochii şi urechile şi să mă arunce în inconştienţa unui nou-născut.” Citat din roman.

Avea un an și șapte luni când s-a îmbolnăvit grav, cu febră mare. Toată lumea credea că nu va mai apuca primăvara, dar s-au înșelat. Ea s-a făcut bine, dar va rămâne cu sechele pentru tot restul vieții sale. Medicii acelei vremi i-au pus diagnosticul de „congestie acută a stomacului și creierului”.

 „Mi se năzare că aş mai avea amintiri vagi ale bolii aceleia, îmi amintesc mai cu seamă tandreţea cu care încerca mama să mă mîngîie în ceasurile de veghe, de agitaţie şi chin şi, mai pe urmă, în suferinţa şi uluirea cu care m-am trezit după un somn superficial şi agitat şi mi-am rotit ochii, fierbinţi şi uscaţi, către perete, întorcîndu-i de la lumina atît de dragă altădată, care venea spre mine tot mai slabă şi mai slabă cu fiecare zi. Dar, cu excepţia acestor amintiri incerte, dacă vor fi fost cu adevărat amintiri, totul îmi pare complet ireal, ca un coşmar. Treptat m-am obişnuit cu tăcerea şi întunericul care mă înconjurau şi am uitat că a fost vreodată altfel, pînă a venit ea — profesoara mea — care avea să-mi elibereze spiritul.”  Citat din roman.

La început ii era foarte greu să se exprime și din cauza asta avea adesea accese de furie, necontrolată, exasperându-i pe cei din jur. Singurele persoane care reușeau să comunice cu ea au fost mama și una din fiicele bucătăresei, Martha Washington. In joaca lor, ele au reușit să creeze o formă de comunicare și la vârsta de 7 ani, Helen a învățat peste 60 de semne.

„Mîinile mele pipăiau fiecare obiect şi observau fiecare mişcare şi aşa am învăţat multe lucruri. Curînd am simţit nevoia să comunic cu alţii şi am început să fac semne primitive. Un clătinat din cap însemna „Nu” şi o înclinare „Da”, un gest de tragere echivala cu „Vino” şi unul de împingere cu „Du-te”. Voiam pîine ? Atunci imitam acţiunile de a tăia feliile şi de a le unge cu unt. Dacă voiam ca mama să facă îngheţată ca desert, făceam semn că funcţionează răcitorul şi tremuram pentru a indica temperatura joasă.” Citat din roman.

Deși primii ani din viaţă au fost destul de ”confuzi” pentru micuța Helen, ea reușește să ne povestească pe un ton cât se poate de jovial, suferințele prin care a trecut până să o cunoască pe Anne Sullivan.

„Nu ţin minte cînd mi-am dat prima oară seama că mă deosebesc de ceilalţi oameni, dar acest lucru îl ştiam sigur înainte de a veni profesoara mea. Observasem că mama şi prietenii mei nu foloseau semne ca mine atunci cînd voiau să li se împlinească o dorinţă, ci dădeau din gură. Uneori stăteam între două persoane care conversau şi le atingeam buzele. Nu înţelegeam şi acest lucru mă afecta, îmi mişcam şi eu buzele şi gesticulam bezmetic fără nici un rezultat. Mă înfuriam uneori şi dădeam din picioare şi răcneam pînă la epuizare.” Citat din roman.

Apoi ne spune cum împreună cu Martha, fură un tort din bucătărie și se ascund după stiva de lemne, mâncându-l pe tot. Cum o închidea pe doică în pod, ascunzând cheile. Ori cum o răstoarnă pe sora ei mai mică din pătuț din cauză ca era locul de dormit al păpușii ei. Etc.

Aceste pățanii îți pot aduce pe de o parte un zâmbet în colțul gurii prin felul cum sunt descrise, ca pe niște boacăne obișnuite ale copilăriei, iar pe de altă parte tristețea suferinței ei. In viața de zi cu zi, Helen nu avea nici o linie de ghidaj înafara imaginației proprii.

Părinții ei au încercat să găsească un leac pentru fiica lor, fără prea mare succes. „… erau profund îndureraţi şi dezorientaţi. Locuiam departe de orice şcoală de orbi sau surzi şi părea puţin probabil ca cineva să accepte să vină într-un loc atît de izolat ca Tuscumbia ca să-l înveţe pe un copil care era şi surd şi orb. De fapt prietenii şi rudele se îndoiau uneori că aş putea fi educată.” Citat din roman.

Până într-o zi când un oculist din Baltimore ia sfătuit să ia legătura cu doctorul Alexander Graham Bell (inventatorul telefonului), din Washington. El îi va putea da informații despre școlile pentru copii surzi și orbi. Doctorul a crezut cu tărie că Helen ar putea fi educată.

„Urmînd sfatul doctorului, ne-am dus de îndată la Washington ca să ne consultăm cu doctorul Bell, tata cu inima strînsă şi cu îndoieli, eu total inconştientă de neliniştea sa, găsindu-mi o sursă de plăcere în emoţia călătoriei din loc în loc. Copil cum eram, am perceput de îndată gingăşia şi înţelegerea care făceau ca multe inimi să-l îndrăgească pe doctorul Bell … . Mă ţinu pe genunchi, iar eu îi examinai ceasul, îl făcu să sune pentru mine. Îmi înţelese semnele, iar eu am ştiut acest lucru şi l-am îndrăgit pe dată. Dar nici nu visam că această întrevedere va fi uşa prin care aveam să trec dinspre întuneric spre lumină, dinspre izolare spre prietenie, relaţii umane, cunoaştere, iubire.” Citat din roman.

Acesta îl sfătuiește pe tatăl ei să-i scrie directorului Institutului Perkins din Boston și să întrebe dacă avea un profesor competent acolo. Peste câteva săptămâni primește și răspunsul, că fusese găsită o profesoară pentru Helen. „Era în vara lui 1886. Dar domnişoara Sullivan avea să sosească în luna martie a anului următor.” Citat din roman.

Şi astfel, la vârsta de șapte ani, viața lui Helen Keller se schimbă radical. De la fetița sălbatică și neștiutoare, devine femeia educată și emancipată.

In acea zi, ne povestește Helen: „Am simţit paşi apropiindu-se. Am întins mîna către – credeam eu – mama. Cineva mi-a luat-o şi am fost prinsă şi ţinută în braţele celei care venise să mi le dezvăluie pe toate şi, mai mult decît toate, să mă iubească.” Citat din roman.

Prima ei „lecție” a fost o experiență de neuitat, după cum povestește chiar ea: „În dimineaţa de după sosire, profesoara mă luă în camera ei şi-mi dădu o păpuşă. Mi-o trimiseseră micuţii orbi de la Institutul Perkins … . Dar acestea aveam să le aflu mai tîrziu. După ce m-am jucat puţin cu păpuşa, domnişoara Sullivan mi-a „scris” încet în mînă cuvîntul „p-ă-p-u-ş-ă”. M-a captivat de la început jocul acela cu degetele şi am încercat să-l imit. Cînd, în sfîrşit, am reuşit să fac literele corect, m-au cuprins o plăcere şi o mîndrie copilărească. Am alergat jos la mama şi am făcut cu mîna literele pentru păpuşă. Nu ştiam că scriu un cuvînt şi nici măcar că există cuvinte. Imitam pur şi simplu cu degetul ca o maimuţă, în zilele care au urmat am învăţat să scriu în felul acesta de neînţeles o mulţime de cuvinte precum cană, ac, pălărie şi cîteva de genul a sta, a umbla. Dar am mai petrecut cîteva săptămîni bune cu profesoara mea pînă să înţeleg că fiecare lucru are un nume.” Citat din roman.

Anne Sullivan a iubit-o foarte mult pe Helen și a prețuit-o ca și cum ar fi fost copilul ei. Prima sarcină a lui Anne a fost de-a insufla conduita fetei răsfățate. Marea descoperire a lui Helen legată de comunicare, a venit într-o zi când și-a dat seama că mișcările pe care le făcea profesoara ei în palma în timp ce cineva pompa apa peste mâna ei, simboliza ideea de „apă”. Apoi au urmat multe alte descoperiri.

Mai departe, Helen va învăța cu ajutorul Annei Sullivan alfabetul Braille, care încă nu era răspândit și care l-a folosit pentru a citi în limba engleză și în alte limbi precum: franceza, germana, greaca, și latina. Apoi a învățat-o să vorbească folosind metoda atingerii buzelor și gâtului celorlalți în timp ce ei vorbesc.

Dar cum a făcut toate astea? Vă las pe voi să aflați citind romanul.

Helen Keller a fost una din cele mai celebre persoane cu dizabilităţi din istorie, care a reușit să își depășească condiția fizică și prejudecățile acelei vremi, având o viaţă extrem de captivantă și demnă de urmat ca exemplu. Ea a găsit puterea și curajul să ajungă acolo unde își dorea. Dacă ea putea, de ce nu am putea și noi să ne îndeplinim visele? In loc să ne plângem de cât de crudă este viața.

”Cui îi este adresată cartea? Nu este cîtusi de puţin exagerat să spunem: tuturor. Copilului apăsat de problemele şcolare; studentului confruntat, ca şi Helen, cu o realitate universitară relativ rigidă şi fadă; handicapatului ce se străduieşte să doboare prin forţa minţii barierele fizice; pedagogului în căutarea celor mai adecvate metode de educaţie; părintelui care uită că a fost cînâva copil sau, dimpotrivă, celui ce-şi retrăieşte prin urmaşi copilăria; curiosului avid de relatări insolite; precum şi „omului de pe stradă” dornic să pătrundă resursele şi tîlcul zborului nestăvilit care a fost viaţa lui Helen Keller în compania şi sub îndrumarea profesoarei Anne Sullivan.” Citat din prefața romanului.

Citate care mi-au plăcut:

„Cunoașterea înseamnă dragoste și lumină și clarvedere.”

„… își dădu seama ca mintea unui copil e ca un pârâiaș de mică adâncime ce clipocește și zburdă vesel peste cursul bolovănos al educației și reflectă ici o floare, colo o tufă, dincolo nor trecător și a încercat să îmi ghideze mintea pe făgașul propriu, deoarece știa că, asemenea pârâiașului, trebuie hrănită de torentele de munte și de izvoarele ascunse până se lățește într-un râu adânc, capabil să reflecte pe suprafața sa lucie dealuri vălurite, umbrele luminoase ale copacilor și bolta albastră, dar și fața suavă a unei floricele.”

„Orice profesoară poate duce un copil în clasă, dar nu orice profesoară îl poate face să învețe. El nu va lucra cu bucurie decât dacă simte că a lui este libertatea, fie că e ocupat fie că se odihnește; trebuie să simtă îmbătarea victoriei și prăbușirea inimii dezamăgite înainte de a se apuca printr-un act de voință de temele neplăcute și de a se hotărî să intre cu curaj în jocul rutinei plicticoase a manualelor.”

„Este sigur că nu pot întotdeauna distinge propriile mele gânduri de cele pe care le citesc, deoarece ceea ce citesc devine însăși substanța și textura minții mele. In consecință, în tot ceea ce scriu, produc ceva care seamănă mult cu păturica din petice pe care am făcut-o când am învățat să cos. Era alcătuită din tot felul de resturi de mătase și catifea, dar predominau peticele din materiale grosolane, neplăcute la pipăit. Tot astfel și compozițiile mele – sunt alcătuite din propriile mele idei necizelate intercalate printre gândurile mai sclipitoare și opiniile mai coapte ale autorilor pe care i-am citit.”

„Încercarea de a scrie seamănă cu încercarea de a rezolva un joc în mozaic. Avem în minte modelul pe care vrem să-l creem în cuvinte, dar cuvintele nu se potrivesc în spatii, … ”

„Cuvintele îmi aleargă prin mână ca niște ogari în urmărirea iepurelui pe care adesea îl scapă din priviri. ”

„ … oricine aspiră la adevărata cunoaștere trebuie să urce Dealul Greutăților singur și, cum nu există nici un drum regal până la vârf, trebuie să ajung la el în zig-zag, în felul meu. ”

„E de mirare cât timp petrec oamenii buni luptându-se cu diavolul. Dacă s-ar strădui să cheltuie aceeași cantitate de energie iubindu-și semenii, diavolul ar muri de plictis. ”

 

In încheiere vă recomand și filmul „The Miracle Worker”, din 1962, cu Anne Bancroft și Patty Duke în rolurile principale. O adaptare fidelă a romanului. Dar, după cum am zis și voi zice mereu, nici un film nu se compară cu lecturarea unei cărți.

Pe curând!

Publicat în Carti | Etichetat , , , , , | 1 comentariu

Bătrânul și marea – Ernest Hemingway

Salutare dragii mei,

A doua carte citită anul trecut a fost “Bătrânul și marea” de Ernest Hemingway, care mi-a plăcut foarte mult. Este o carte simplă, cu un scris simplu, dar energic și dur, cu un ton colocvial și cu un impact mare asupra stilului contemporan. Opera sa relatează, conform concepției scriitorului: „lucrurile cele mai simple în modul cel mai simplu”.

Dar mai întâi, așa cum v-am obișnuit, să vă spun câteva detalii despre autorul ei:

Ernest Miller Hemingway a fost un romancier, nuvelist, prozator, reporter de război, laureat al Premiului Pulitzer în 1953 pentru romanul “Bătrânul și marea” și al Premiului Nobel pentru Literatură în 1954 pentru același roman. A fost și este unul dintre cei mai cunoscuți scriitori americani din întreaga lume.

El s-a născut la data de 21 iulie 1899, într-o suburbie a orașului Chicago, din Illinois și a decedat la data de 2 iulie 1961, în Idaho. Provenea dintr-o familie înstărită, mama sa fiind medic și având un cabinet particular.

Într-o vară, pe când avea doi ani, tatăl său îl ia pentru prima oară la pescuit. Micuțul Ernest prinde cel mai mare pește și reușește chiar să-l aducă singur la mal. După acest episod, pescuitul va rămâne pasiunea lui pentru tot restul vieții și îl va inspira romanul “Bătrânul și marea”, care va apărea în 1952.

Descrierea romanului

Ediția găsită de mine la bibliotecă este din 2007, de la editura Polirom. Are 176 de pagini și este tradusă de Radu Pavel Gheo (premiul „Andrei Bantas“ pentru traducere din limba engleza, oferit de Uniunea Scriitorilor din Romania în 2007).

Romanul începe cu prezentarea simplă a bătrânului Santiago, pescar sărac dintr-un sat de pe coasta Cubei, care, urmărit de ghinion, se întoarce la mal fără nici un pește prins. Trecuseră 84 de zile fără să-i cadă vreun pește în undiţă. In primele 40 de zile îi ținuse tovărășie un băiat, pe nume Manolin. Însă părinții lui i-au spus că bătrânul e un „salao”, adică un om ocolit de noroc și că ar trebui să se mute în altă barcă. La porunca lor, băiatul a trecut pe altă barcă şi a prins trei pești mari din prima săptămână.

Cu toate acestea, Manolin nu a încetat să țină la bătrân și să îl ajute de câte ori putea. Aşa făcu și în a 84-a zi. El l-a așteptat la mal și împreună au cărat catargul și undițele în casa bătrânului. Apoi au mers la cârciuma satului să stea la povești despre lei (nu cei de mare), baseball și zilele fericite din perioada copilăriei bătrânului și să se ospăteze pe datorie, ori din bănuți câștigați de băiat în acea zi, după cum ii era norocul.

In cea de-a 85-a zi, bătrânul se pregătește să iasă din nou în larg, la pescuit. Il scoală pe băiat dis-de-dimineață și pornesc agale spre barca bătrânului, cu undițele și catargul pe umeri. Apoi fiecare pleacă în treaba lui, urmând să se reîntâlnească la sfârșitul zilei.

De data aceasta bătrânul avusese noroc. Urmărirea rândunici-de-mare și momeala aruncată de el în locul precis, atrage cel mai mare pește văzut vreodată, un marlin (un pește spadă uriaș). Insă, acesta nu se va lăsa prins fără luptă.

Aici e momentul culminant, atât de bine ilustrat de Hemingway. Va birui sau va fi tras în adâncuri? Care dintre cei doi, omul sau peștele, va triumfa unul asupra celuilalt? Vă las pe voi să aflați citind romanul. Sunt absolut sigură că la orice vârstă ai citi îți va stârni aceleași sentimente. Iar dacă l-ați citit deja, nu strică să-l recitiți.

Felul în care Hemingway descrie confruntarea dintre om și pește, dar și relația dintre Santiago și ucenicul său credincios, singurul care nu-și pierde încrederea în el, fac din romanul „Bătrânul și marea” o capodoperă a literaturii universale. Acest roman scurt, a cărei bogăție de sensuri se ascunde sub o poveste limpede și simplă, dar în același timp profundă și emoționantă, este o adevărată parabolă a invincibilității omului și ne dă o lecție de viață despre curaj, perseverenţă, stăruință și optimism. Este dorința omului de a-și depăși condiția umană: fizică, psihică și materială.

Plus de asta, ar putea fi și o lecție despre animalele marine, pentru pescari și iubitori de animale acvatice, pentru că vă veți întâlni cu tot soiuri de pești: pești-zburători, porci-de-mare, rechini Mako, galanios și ventuso, etc.

“Bătrânul și marea” este o carte mare. Merită dacă nu devorată, măcar citită. Vă asigur că o să vă cucerească de la primele rânduri.

Pentru cei mai „leneși” 😀 dintre voi, vă recomand filmul din 1958, cu Spencer Tracey în rolul principal.

Ori să îl ascultați pe regretatul actor român, Mircea Albulescu, în versiunea teatrului radiofonic.

Dar nici una nu se compară cu lecturarea romanului.

Pe curând!

Publicat în Carti | Etichetat , , , , | 1 comentariu

Asa grait-a Zarathustra – Friedrich Nietzsche

Salutare dragii mei!

Nu mai știu unde am auzit prima oară despre autor și ce m-a făcut să vreau să îl citesc. Cred că am dat peste el la niște cursuri de psihologie, ori la TV, ori pe net dând întâmplător peste citate spuse de el etc., însă … mi-a lăsat un gust amar citirea romanului „Așa grăit-a Zarathustra”. Nu-i de mine … . Nu am rezistat mai mult de 120 de pagini din 288 de pagini, cât are cartea.

Dar înainte să vă vorbesc despre carte, să vă spun câteva detalii despre autor găsite pe diverse site-uri, dar mai ales pe Wikipedia:

Friedrich Wilhelm Nietzsche a fost cel mai important filosof german al secolului al XIX-lea. S-a născut pe 15 octombrie 1844 la Röcken și a decedat pe 25 august 1900 la Weimar, la vârsta de 56 de ani. El provenea dintr-o familie de protestanți, tatăl său fiind pastor luteran.

Incă din tinerețe, Nietzsche era confruntat cu problema credinței în Dumnezeu și înclina mai mult spre ateism, fapt ce se va reflecta mai târziu în gândirea sa filozofică și va exercita o influență remarcabilă asupra generațiilor ce i-au urmat.

Nietzsche a scris nenumărate cărți de filosofie, printre care amintim: Așa grăit-a Zarathustra („Also sprach Zarathustra”), lucrarea sa capitală care a apărut prima dată în 1885.

Atunci când nu era măcinat de gânduri filozofice, Nietzsche se refugia în muzică compunând diverse lieduri la pian. El a fost influențat, printre alți, de Wagner, nu numai din punct de vedere al filosofului ci și din punctul de vedere al muzicianului. „Producția muzicală a lui Nietzsche nu e foarte bogată și ocupă intervalul dintre 1862 și 1889 (anul în care sănătatea mentală începe să i se deterioreze grav și ireversibil). Ea cuprinde: 15 lieduri, 9 piese pentru piano solo, una pentru cor și orchestră, mai multe bucăți pentru pian la patru mâini. … Nedispunând de o pregătire muzicală sistematică, autorul scria lăsându-se condus de spontaneitate decât de principii ale compoziției. … Prin muzică, Nietzsche și-a spus propria poveste, ajutându-l în cele mai grele momente.” Citat de pe Wikipedia

Am ascultat câteva piese găsite pe Youtube și am ales pentru voi „Monodie a Deux”. O piesă pentru două piane dedicată de Nietzsche unor prieteni care tocmai se căsătoreau. Muzica lui pot zice că mi-a plăcut mai mult decât romanul. Dar asta e doar părerea mea. …

In ultimii 7 ani din viaţă, Nietzsche a fost îngrijit de sora acestuia, văduva Elisabeth Förster – o nazistă înverșunată și o admiratoare a lui Hitler – care i-a falsificat aproape toate scrierile „pentru a le utiliza fără scrupule în construirea unei ideologii străine de gândirea filosofului … în scopul de a-l prezenta ca un promotor al nazismului, xenofob, antisemit, cu vederi de extremă-dreaptă … .” Citat de pe Wikipedia.

Rezumatul cărții și părerea mea

După cum v-am zis și mai sus, cartea are 288 pagini, printre care doar 120 de pagini am reușit să le citesc. La început mi s-a părut destul de interesantă, dar de la un anumit punct încolo îmi provoca dureri de cap, în mare parte, pentru că este contrară ideilor și principiilor mele. Este o carte destul de grea de citit și de înțeles. Nu este pentru orișicine.

Ediția găsită de mine la bibliotecă este din 2007, de la Editura Antet și este tradusă de George Emil Bottez. Are 4 capitole și fiecare capitol are în jur de 21 subcapitole.

La începutul romanului ne este prezentat un om pe nume Zarathustra, care sătul de societatea din acea vreme, pleacă în munți să trăiască ca un “sihastru” în post și „rugăciune”. După zece ani de “sihăstrie”, coboară din nou printre oameni, spre a-și revărsa din surplusul bogăției lui spirituale (în mare parte cam prea negativă, din punctul meu de vedere). In urma acestei “sihăstrii”, Zarathustra se compară pe sine cu astrul diurn (soarele), care s-ar vădi inutil dacă nu ar exista beneficiari ai luminii și ai căldurii emanate de el.

In drumul lui spre prima localitate întâlnește un om sfânt. Acesta din urmă îl recunoaște și ii pune o întrebare care mi s-a părut foarte … interesantă:

Pe vremea aceea îți duceai cenușa în munți: azi vrei să-ți duci focul în vale? Nu te temi de pedeapsa incendiatorilor?

Aici are loc un dialog extrem de dens și de ezoteric, în pofida vocativului specific adresării directe între cei doi: ascet și pustnic. Primul se recomandă ca fiind un umanist. Zarathustra iubind oamenii și dorind să-și împărtășească din prea-plinul înțelepciunii lui cu aceștia. Cel de-al doilea se definește ca fiind teist. El îl iubește pe Dumnezeu, însă, în mod surprinzător, este incapabil să respecte una din legile creștine fundamentale, acela de a-ți iubi aproapele. Deoarece, dedicându-și viața lui Dumnezeu, dragostea lui faţă de oameni se limitează la oceanul dimensiunii lui interioare. Cu alte cuvinte, Zarathustra „iubea” mai mult oamenii, decât pustnicul.

După ce se despărțiră, ca doi oameni pentru care conversația se dovedise inutilă, ea fiind necesară cititorilor, mai degrabă, Zarathustra enunță pentru sine însuși gândul nietzscheean suveran, anume afirmația morții tuturor idolilor:

Să fie cu putință! Acest sfânt unchiaș n-a auzit vorbindu-se încă în pădurea lui că Dumnezeu a murit?

Nietzsche sparge conceptul de dogmă, înțeleasă ca limita dincolo de care nu se mai poate trasa niciun orizont.

În orașul cel mai apropiat tocmai avea loc un eveniment public. Un echilibrist urma să pășească pe o frânghie suspendată între două clădiri din piața publică. Acesta este momentul în care Zarathustra își începe cuvântarea despre Supraom, criticând spiritualitatea și teismul, și elogiind naturalețea.

Metaforele lui Zarathustra induc mulțimea în eroare, aceasta crezând că „profetul” vorbea despre circar și nu despre noul om al eticii nietzscheene. Inspirat de confuzia mulțimii, Zarathustra își definește omul ca fiind demn de iubire numai în măsura în care, prin modul lui de viaţă, este pasul necesar creării Supraomului. El propovăduia toate virtuțile omului sănătos, ale omului plin de vigoare, ale omului stăpân pe instinctele sale, ale omului care știe să susțină pe umerii săi libertatea. Zarathustra aduce un elogiu exagerat tuturor acelora care se pun în slujba progresului și își asumă rolurile de punți către Supraom. Dar ca o ironie a celor susținute în aceasta carte, Nietzsche a fost toată viața sa un om bolnav.

Făcând o mică “paranteză”, dacă vreți să aflați mai multe despre Nietzsche, dați o căutare pe Google. Găsiți orice vreți să știți despre el.

Revenind la carte:

Începând de aici lui Zarathustra nu-i mai rămâne decât să tot coboare printre oamenii care refuză să gândească prin ei înșiși și să-și creeze singuri propriul destin, dincolo de valorile societății. Potrivit lui, aceștia fac parte din lumea celor morți.

Ideea centrală a cărții este înțelegerea Supraomului. Vechile valori trebuiesc răsturnate, iar fluxul vieții trebuie să-și urmeze cursul său firesc într-un nou cadru.

Dacă vi s-a părut câtuși de puțin interesantă cartea, din descrierea făcută de mine, și vreți să aflați continuarea, eu nu vă opresc să o citiți. Pentru mine a fost o experiență … interesantă citirea ei, dar pe viitor mă voi rezuma să citesc doar cărți pe care le pot înțelege cu mai multă ușurință.

Citate interesante:

Cinstiți somnul și respectați-l! E cel mai de seamă bun.

De zece ori pe zi cată să fi vesel: altcum stomacul tău, acest părinte al supărării, te va neliniștii în timpul nopții.

Virtutea nu o „vreau nicidecum ca pe o poruncă a vreunui Dumnezeu, nici ca pe o legiuire ori neliniștii, trebuința omenească să nu îmi fie nicidecum un arătător de pământuri ori de paradisuri.”

Eu vorbesc despre o virtute pământească: în ea este puțină ințelepciune și ceva mai mult simț obștesc.

Viaţa e tare greu de suportat: dar să n-aveți chipul așa de gingaș. Suntem cu toții măgari și măgărițe de poveri.

Nu vă propovăduiesc munca, ci lupta. Nu vă propovăduiesc pacea, ci izbânda. Fie ca munca voastră o luptă să fie, ca pacea voastră să fie o izbândă!

Nu poți tăcea și rămâne liniștit, decât atunci când ai săgeți și un arc: altcum flecăreală și ceartă este.

Războiul și curajul făcut-au isprăvi mai mari decât dragostea de aproapele.

Unde încetează singurătatea, începe viața publică și unde începe viața publică, începe zgomotul marilor comedianți și bâzâitul muștelor veninoase.

Vă îmbulziți în preajma aproapelui și îl înconjurați cu vorbe frumoase. Dar vă spun că dragostea voastră de aproapele e vinovata dragoste de sine înșivă.

Intrați la aproapele vostru ca să fugiți de voi înșivă și din asta ați vrea să faceți o virtute: dar întrezăresc ‘dezinteresarea’  voastră.

Unul se duce la aproapele pentru că se caută pe sine, iar altul fiindcă ar vrea să se uite pe sine. Josnica voastră dragoste de sine făurește din singurătatea voastră o temniță.

Cu cât te înalți mai mult, cu atât mai mic pari în ochii pizmașilor. Acela care plutește în văzduhuri e cel mai urât dintre toți.

Eu vreau ca închipuirea voastră să nu meargă mai departe de voința voastră creatoare.

Dumnezeu e o credință care zdrobește tot ce este drept, care face să se răstoarne tot ce stă în picioare.

A crea – e marea dezlegare a durerii și ușurarea vieții. Dar pentru ca să se nască Creatorul, trebuie multe dureri și prefaceri. Trebuie să fie în viața voastră multe morți amare … Aşa veți fi apărătorii și călăuzele a tot ceea ce e pieritor.

Iubiți virtutea cum își iubește mama copilul; dar auzitu-s-a vreodată că o mamă a vrut să fie răsplătita pentru dragostea ei?

Nu pretind nimănui o frumusețe, atât cât iți cer ție, ție celui puternic: bunătatea ta să-ți fie cea mai de apoi izbândă asupra ta însuți.

Te cred capabil de toate răutățile, de aceea vreau de la tine binele.

Publicat în Carti | Etichetat , , , , , , | 1 comentariu

Vizitele la Biblioteca V. A. Urechia din Galați

Salutare dragii mei,

Vara trecută, în luna iulie 2017, am fost pentru prima dată la Biblioteca V. A. Urechia din Galați. Înainte de asta, nu am fost niciodată într-o bibliotecă, nici măcar în facultate. In vremea aceea, cărțile mi le procura mama. Nici la librărie nu am ajuns din cauza treptelor înalte și a ușilor pe care le găseam prea înguste, uneori. Aşa că, entuziasmul meu a fost mare atunci. Plus de asta, pregătisem deja lista cu romanele care urmau a fi împrumutate și citite.

Dar mai întâi să vă spun câteva date despre bibliotecă și fondatorul ei.

Biblioteca V. A. Urechia a fost fondată juridic în anul 1899 și inaugurată în 1890 de către „profesorul Vasile Alexandrescu Urechia, academician, deputat și senator în forul legislativ al ţării, … scriitor, istoric, pedagog și publicist” …, și-a sporit an de an celebrele colecții prin donații, începând cu cele 5 000 de volume ale lui V. A. Urechia însuși și continuând cu ale lui Carol I, D. A. Sturdza, Episcopia Dunărea de Jos, Consulatele Turciei, Suediei, Norvegiei etc., crescându-i totodată prestigiul cultural prin activitatea prodigioasă a personalităților care au condus-o încă de la înființare: V. A. Urechia, C. Calimanschi, E. Constantinescu, A. Panaitescu, N. Oprea și E. Iordache. Citat de pe site-ul biblioteci V. A. Urechia.

Vasile Alexandrescu Urechia, s-a născut pe 15 februarie 1834 la Piatra Neamț şi a decedat pe 22 noiembrie 1901 la București. El a fost un istoric, scriitor, om politic român, membru fondator al Academiei Române. A fost profesor la Universitatea din Iași, iar ulterior la Universitatea din București. A fost membru corespondent al academiei spaniole. A studiat la Paris, unde a înființat ziarul unionist Opiniunea … . Ca istoric, a avut o orientare eclectică. A editat numeroase culegeri de documente și hrisoave interne și externe, a scris o Istorie a românilor în 14 volume (1891 – 1892) și o Istorie a școalelor în 4 volume (1892 – 1901), a abordat majoritatea genurilor și speciilor literare. În calitate de om politic, a fost deputat și senator de Covurlui și de Galați din 1867. Citat din Wikipedia.

Continuând povestea mea:

Am ajuns în fața bibliotecii, am urcat ușor pe o rampă micuță și am intrat într-un hol mic. Aici am dat peste cel mai dificil obstacol pentru o persoană cu dizabilităţi: scările și o rampă foarte abruptă. Pe moment am rămas … blocată. Mi-a fost foarte frică să nu mă scape cei doi bărbați care lucrau acolo, atunci când m-au ajutat să urc și să cobor acea rampă. Am avut senzația că mă urc pe un perete, nu pe o rampă.

O rampă sigură are o înclinație de maxim 30 de grade. Aia are cred, 70-80 de grade. Este mult prea abruptă. Nu așa se face o rampă … .

In fine … .

Intre timp, cineva a descuiat ușa din dreptul rampei cu oarecare dificultate pentru că era uzată de veche ce era și am reușit cu chiu, cu vai să intru în bibliotecă.

Interiorul bibliotecii este foarte mare și foarte frumoasă. Iar personalul a fost foarte amabil atunci.

In holul mare și lung, în dreapta este casieria și în stânga sunt vitrine cu fel și fel de lucruri: cărți, picturi făcute de cei mici și lucruri manuale făcute din hârtie de ziar sau foi tipărite, cum ar fi de ex.: trandafiri. De-a lungul holului sunt câte patru uși pe fiecare parte, pline cu rafturi de cărți, ornate frumos pe categorii și în ordine alfabetică a scriitorilor. Plus una sau două uși aflate în spatele scării mari, largi și frumos ornată, aflată în capătul holului.

Nu știu sigură dacă au vreo cale de acces la etaj și pentru persoanele cu dizabilităţi locomotorii, dar mă îndoiesc profund de asta. Aşa că nu am mai întrebat ca să nu fiu dezamăgită mai tare. Plus de asta nu am avut nevoie.

Legitimația și poza am făcut-o la prima ușă din dreapta. Cât timp mama scria datele mele, eu m-am învârtit prin cameră și am pus ochii pe prima carte: „Aşa grăit-a Zarathustra” de Friedrich Nietzsche.

După ce am terminat cu legitimația, am ieșit din cameră și m-am dus în alta, tot pe partea dreaptă a holului. După lungi căutări, negăsind nimic pe placul meu am ieșit în hol. Pe unul din rafturile aliniate în hol am zărit și cea de a doua carte: „Bătrânul și marea” de Ernest Hemingway.

Auzisem despre cei doi autori și am fost curioasă să citesc ce au scris, deși primul autor nu a fost cea mai bună alegere … .

După ce am terminat de citit cărțile, am mai făcut o vizită la bibliotecă. Menționez că durata de predare a unei cărți este de aproximativ o lună (29 de zile).

La a doua vizită, în luna august, personalul nu a mai fost așa de amabil ca prima dată. M-a ajutat paznicul și cu mama să urc și să cobor acea rampă abruptă. Mama singură nu mă poate susține / împinge pe o astfel de rampă abruptă, indiferent dacă sunt cu scaunul rulant electric sau nu.

Apoi am întrebat-o pe una din bibliotecare dacă are cărțile dorite de mine. De data asta doream niște cărți scrise de persoane cu dizabilităţi: Hellen Keller, Nick Vujicik și Jean-Dominique Bauby. S-a uitat ea în calculator. … După un timp s-a enervat că nu le găsea în arhiva bibliotecii și mi-a recomandat alte cărți. Considera că romanele cerute de mine sunt depresive și că nu ar trebui să citesc așa ceva.

M-a deranjat un pic afirmația ei, dar am trecut cu vederea. Sunt obișnuită cu astfel de afirmații care nu își au locul.

A găsit doar o singură carte cerută de mine. Cea cu Hellen Keller, „Povestea vieții mele” și a trimis pe altcineva să o aducă din arhiva bibliotecii.

Pe ceilalți autori nu ia găsit. Dar asta nu înseamnă că am renunțat la acele cărți. Le voi căuta în altă parte. …

Intre timp a căutat dânsa niște cărți care considera ea potrivite pentru mine. Cărțile recomandate au fost: Orașul din hârtie” de John Green și două cărți roz. Una am reușit să o citesc. Se numește: „Pe urmele lui Harry Winston” de Lauren Weisberger.

 

Cealaltă nu am reușit să o citesc, deoarece nu m-am putut încadra în cele 29 de zile avute la dispoziție. Plus de asta, nu mă atrăgea deloc. Nu îmi mai amintesc care era titlu cărții, dar din descrierea citită pe net, subiectul mi s-a părut superficial și neinteresant. Era ceva legat de Hollywood și de adolescenți.

La a treia vizită, în luna septembrie, am dat peste un paznic cam … slăbuț, fizic, faţă de cel anterior. Ne-a ajutat să urcăm rampa, dar când să coborâm s-a făcut că are treabă pe afară și că nu ne vede. Cel puțin așa ni s-a părut nouă.

Ne-am descurcat până la urmă. Am rugat un vizitator să ne ajute să coborâm. … Norocul nostru că a apărut repede.

La a treia vizită am împrumutat: „Robinson Crusoe” de Daniel Defoe, “Mos Goriot” de Honore de Balzac și “Emma” de Jane Austen.

  

Din păcate nu am reușit să le termin la timp. M-am întins cu cititul lor până în decembrie și am plătit o penalizare de 0,06 lei pe zi, parcă, pe ultimele două cărți: “Mos Goriot” de Honore de Balzac și “Emma” de Jane Austen.

Dar nu îmi pare rău pentru asta. Meritau să fie citite.

La următoarea vizită din luna octombrie nu am mai vrut să mai intru în bibliotecă. Am preferat să stau afară și să o aștept pe mama, decât să ne mai chinuim cu acea rampă. Venisem să înapoiez cartea Robinson Crusoe

In concluzie: Mi-a plăcut la bibliotecă, dar nu cred că voi mai risca să urc pe aceea rampa. Este foarte periculos.

O soluție ar fi să pună un lift special pentru persoane cu dizabilităţi, ca cel de la … Prefectură, ori cel de la Muzeul Antipa din București și să renunțe la acea rampă abruptă. Cine a fost în aceste edificii știe despre ce vorbesc. Este mult mai sigur asa. Dar, până nu își va rupe cineva gâtul pe bune (Doamne ferește!) nu se va întâmpla nimic. Poate nici chiar atunci … .

Voi revenii cât de curând posibil cu recenzii la cărțile citite.

Pe curând!

Publicat în Articole, Carti | Etichetat , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 2 comentarii

O scurta revenire

Salutare, dragii mei!

În primul rând, vreau să vă urez cu drag un „LA MULȚI ANI” pe anul acesta!  Fie ca 2018 să vă aducă tot ce vă doriți și să reușiți tot ce vă propuneți! Vă doresc, deasemenea. multă sănătate și fericire alături de cei dragi!

În al doilea rând, vreau să vă mulțumesc din suflet tuturor prietenilor și cititorilor vechi sau noi, că ați rămas pe aproape, că mi-ați citit articolele și m-ați apreciat în continuare, deși eu am cam lipsit … . Vă mulțumesc foarte mult!

Așadar, anul 2017 a fost un an … bunicel, să zic așa. Se putea și mai rău … dar și mai bine.

Printre evenimentele pozitive de anul trecut se numără vizita Iași-ul din nou (care a ajuns să îmi placă foarte mult) și ca în fiecare an, nu am lipsit de la mare. Chit că am fost în luna octombrie, încă mai era cald afară și multă lume care venise la tratament, ca și mine. Anul trecut am fost pentru prima dată la biblioteca V. A. Urechia din orașul meu și am vizitat pentru prima dată o salină (Salina Târgu Ocna). Au fost și câteva dezamăgiri printre care se numără tabăra de la Stupini. Dar despre toate acestea voi scrie pe larg la timpul potrivit.

În restul timpului am citit multe cărți și am încercat să fac cât mai multe portrete. Sper să vă placă.

Ţin foarte mult la detalii și durează să fac un portret. De aceea au ieșit cam puține. Plus de asta, unii din cei care au „pozat” pentru mine nu au vrut să apară pe site și le respect dorința.

Din păcate, iarna nu pot desena din lipsă de spațiu, lumină și frig. Dar abia aștept să vină primăvara și să mă reapuc de hobby-ul meu preferat. „Atelierul meu” este în curte.

Sper că anul care a venit să fie mai bun și mai spornic. Printre dorințele mele pentru noul an se numără o expoziție reală cu tot ce am realizat în ultimii ani și un căruț electric nou, pentru că cel vechi e pe punctul să „își de-a duhul” … 10 ani ii ajunge.

Voi ce dorinţe aveţi pentru noul an?

Vă îmbrățișez cu drag!

Publicat în Articole | Lasă un comentariu