Helen Keller – Povestea vietii mele

Cel de-al treilea roman luat de la bibliotecă a fost „Povestea vieții mele”, de Helen Keller. Aceasta este o autobiografie scurtă, plină de înțelepciune, curaj și optimism, scrisă cât se poate de simplu. Romanul descrie în detaliu suferințele din copilărie pe un ton cât se poate de jovial și dezvoltarea alături de profesoara Anne Sullivan, cea care o va ghida și sprijini pentru tot restul vieții.

Pe numele ei întreg Helen Adam Keller, s-a născut pe 27 iunie 1880 în Tuscumbia, Alabama și a murit pe 1 iunie 1968, cu câteva zile înainte de a împlinii 88 de ani. Provenea dintr-o familie modestă de imigranți germani și elvețieni, compusă din sase membrii: tata, mama, doi băieți mari și două fete mai mici. Helen era fata cea mare. Ei trăiau din cultivarea bumbacului într-o fermă de lângă râul Tennessee și din redactarea ziarului local.

In ciuda dizabilităţii pe care o avea, de a nu vedea și nu auzi, Helen a devenit o scriitoare renumită (a scris 12 cărți) și o activistă convinsă a drepturilor femeilor, muncitorilor, persoanelor cu dizabilităţi, etc. A luptat și pentru drepturile celor de culoare, atrăgând dezaprobarea propriei familii. Ea a fost prima persoana cu dizabilităţi care a absolvit Colegiul Radcliffe primind distincția „cum laude” și a obținut titlul de doctor de onoare al universității din Harvard. A fondat „The Helen Keller International organization” (HKI) menită să facă cercetări în probleme legate de vedere, auz, sănătate și nutriție. Iar in 1920 a contribuit la „The American Civil Liberties Union” (ACLU – Uniunea pentru drepturile fundamentale ale omului).

Helen Keller a fost cea care a introdus rasa Akita în Statele Unite, prin intermediul celor doi câini adoptaţi in Japonia, în urma povestii emoționante a faimosului câine care a murit în 1935, Hachikō.

Plus multe alte onoruri care vă las pe voi să le căutați pe net, dacă sunteți curioși. Nu vreau să vă plictisesc prea mult cu asta.

Descrierea romanului:

Romanul de faţă a fost publicat pentru prima dată în 1903, la vârsta de 23 ani, sub titlu original de The Story of My Life. Ediţia găsită de mine la bibliotecă este tradusă de Rodica Albu și este tipărită în 1992, de către Institutul European pentru Cooperare Cultural-Științifică Iași. Are 103 pagini, care includ povestea vieții ei până la vârsta de 21 de ani și scrisori pe care le-a scris familiei și diverșilor prieteni, plus 15 pagini de „postfață” la sfârșit. Romanul a fost scris cât a studiat la colegiu.

Primele capitole ale romanului descriu în detaliu arborele ei genealogic, cum au ajuns părinții ei în acele ținuturi ale Alabamei și casa părintească cu grădina ei plină de flori „văzută” din perspectiva unui copil lipsit de văz și auz, însă plină de viaţă și imaginație. Apoi au urmat primele ei luni fericite de viaţă, povestite din „auzite”. După care a urmat boala … :

„Zilele acelea fericite n-au durat mult. A trecut o primăvară scurtă, inundată de cîntecul sturzului şi mierlei, o vară bogată în fructe şi trandafiri şi o toamnă de aur şi purpură şi şi-au lăsat darurile la picioarele unui copil însufleţit şi fermecat. Apoi, în mohorîta lună a lui februarie, veni boala ce avea să-mi închidă ochii şi urechile şi să mă arunce în inconştienţa unui nou-născut.” Citat din roman.

Avea un an și șapte luni când s-a îmbolnăvit grav, cu febră mare. Toată lumea credea că nu va mai apuca primăvara, dar s-au înșelat. Ea s-a făcut bine, dar va rămâne cu sechele pentru tot restul vieții sale. Medicii acelei vremi i-au pus diagnosticul de „congestie acută a stomacului și creierului”.

 „Mi se năzare că aş mai avea amintiri vagi ale bolii aceleia, îmi amintesc mai cu seamă tandreţea cu care încerca mama să mă mîngîie în ceasurile de veghe, de agitaţie şi chin şi, mai pe urmă, în suferinţa şi uluirea cu care m-am trezit după un somn superficial şi agitat şi mi-am rotit ochii, fierbinţi şi uscaţi, către perete, întorcîndu-i de la lumina atît de dragă altădată, care venea spre mine tot mai slabă şi mai slabă cu fiecare zi. Dar, cu excepţia acestor amintiri incerte, dacă vor fi fost cu adevărat amintiri, totul îmi pare complet ireal, ca un coşmar. Treptat m-am obişnuit cu tăcerea şi întunericul care mă înconjurau şi am uitat că a fost vreodată altfel, pînă a venit ea — profesoara mea — care avea să-mi elibereze spiritul.”  Citat din roman.

La început ii era foarte greu să se exprime și din cauza asta avea adesea accese de furie, necontrolată, exasperându-i pe cei din jur. Singurele persoane care reușeau să comunice cu ea au fost mama și una din fiicele bucătăresei, Martha Washington. In joaca lor, ele au reușit să creeze o formă de comunicare și la vârsta de 7 ani, Helen a învățat peste 60 de semne.

„Mîinile mele pipăiau fiecare obiect şi observau fiecare mişcare şi aşa am învăţat multe lucruri. Curînd am simţit nevoia să comunic cu alţii şi am început să fac semne primitive. Un clătinat din cap însemna „Nu” şi o înclinare „Da”, un gest de tragere echivala cu „Vino” şi unul de împingere cu „Du-te”. Voiam pîine ? Atunci imitam acţiunile de a tăia feliile şi de a le unge cu unt. Dacă voiam ca mama să facă îngheţată ca desert, făceam semn că funcţionează răcitorul şi tremuram pentru a indica temperatura joasă.” Citat din roman.

Deși primii ani din viaţă au fost destul de ”confuzi” pentru micuța Helen, ea reușește să ne povestească pe un ton cât se poate de jovial, suferințele prin care a trecut până să o cunoască pe Anne Sullivan.

„Nu ţin minte cînd mi-am dat prima oară seama că mă deosebesc de ceilalţi oameni, dar acest lucru îl ştiam sigur înainte de a veni profesoara mea. Observasem că mama şi prietenii mei nu foloseau semne ca mine atunci cînd voiau să li se împlinească o dorinţă, ci dădeau din gură. Uneori stăteam între două persoane care conversau şi le atingeam buzele. Nu înţelegeam şi acest lucru mă afecta, îmi mişcam şi eu buzele şi gesticulam bezmetic fără nici un rezultat. Mă înfuriam uneori şi dădeam din picioare şi răcneam pînă la epuizare.” Citat din roman.

Apoi ne spune cum împreună cu Martha, fură un tort din bucătărie și se ascund după stiva de lemne, mâncându-l pe tot. Cum o închidea pe doică în pod, ascunzând cheile. Ori cum o răstoarnă pe sora ei mai mică din pătuț din cauză ca era locul de dormit al păpușii ei. Etc.

Aceste pățanii îți pot aduce pe de o parte un zâmbet în colțul gurii prin felul cum sunt descrise, ca pe niște boacăne obișnuite ale copilăriei, iar pe de altă parte tristețea suferinței ei. In viața de zi cu zi, Helen nu avea nici o linie de ghidaj înafara imaginației proprii.

Părinții ei au încercat să găsească un leac pentru fiica lor, fără prea mare succes. „… erau profund îndureraţi şi dezorientaţi. Locuiam departe de orice şcoală de orbi sau surzi şi părea puţin probabil ca cineva să accepte să vină într-un loc atît de izolat ca Tuscumbia ca să-l înveţe pe un copil care era şi surd şi orb. De fapt prietenii şi rudele se îndoiau uneori că aş putea fi educată.” Citat din roman.

Până într-o zi când un oculist din Baltimore ia sfătuit să ia legătura cu doctorul Alexander Graham Bell (inventatorul telefonului), din Washington. El îi va putea da informații despre școlile pentru copii surzi și orbi. Doctorul a crezut cu tărie că Helen ar putea fi educată.

„Urmînd sfatul doctorului, ne-am dus de îndată la Washington ca să ne consultăm cu doctorul Bell, tata cu inima strînsă şi cu îndoieli, eu total inconştientă de neliniştea sa, găsindu-mi o sursă de plăcere în emoţia călătoriei din loc în loc. Copil cum eram, am perceput de îndată gingăşia şi înţelegerea care făceau ca multe inimi să-l îndrăgească pe doctorul Bell … . Mă ţinu pe genunchi, iar eu îi examinai ceasul, îl făcu să sune pentru mine. Îmi înţelese semnele, iar eu am ştiut acest lucru şi l-am îndrăgit pe dată. Dar nici nu visam că această întrevedere va fi uşa prin care aveam să trec dinspre întuneric spre lumină, dinspre izolare spre prietenie, relaţii umane, cunoaştere, iubire.” Citat din roman.

Acesta îl sfătuiește pe tatăl ei să-i scrie directorului Institutului Perkins din Boston și să întrebe dacă avea un profesor competent acolo. Peste câteva săptămâni primește și răspunsul, că fusese găsită o profesoară pentru Helen. „Era în vara lui 1886. Dar domnişoara Sullivan avea să sosească în luna martie a anului următor.” Citat din roman.

Şi astfel, la vârsta de șapte ani, viața lui Helen Keller se schimbă radical. De la fetița sălbatică și neștiutoare, devine femeia educată și emancipată.

In acea zi, ne povestește Helen: „Am simţit paşi apropiindu-se. Am întins mîna către – credeam eu – mama. Cineva mi-a luat-o şi am fost prinsă şi ţinută în braţele celei care venise să mi le dezvăluie pe toate şi, mai mult decît toate, să mă iubească.” Citat din roman.

Prima ei „lecție” a fost o experiență de neuitat, după cum povestește chiar ea: „În dimineaţa de după sosire, profesoara mă luă în camera ei şi-mi dădu o păpuşă. Mi-o trimiseseră micuţii orbi de la Institutul Perkins … . Dar acestea aveam să le aflu mai tîrziu. După ce m-am jucat puţin cu păpuşa, domnişoara Sullivan mi-a „scris” încet în mînă cuvîntul „p-ă-p-u-ş-ă”. M-a captivat de la început jocul acela cu degetele şi am încercat să-l imit. Cînd, în sfîrşit, am reuşit să fac literele corect, m-au cuprins o plăcere şi o mîndrie copilărească. Am alergat jos la mama şi am făcut cu mîna literele pentru păpuşă. Nu ştiam că scriu un cuvînt şi nici măcar că există cuvinte. Imitam pur şi simplu cu degetul ca o maimuţă, în zilele care au urmat am învăţat să scriu în felul acesta de neînţeles o mulţime de cuvinte precum cană, ac, pălărie şi cîteva de genul a sta, a umbla. Dar am mai petrecut cîteva săptămîni bune cu profesoara mea pînă să înţeleg că fiecare lucru are un nume.” Citat din roman.

Anne Sullivan a iubit-o foarte mult pe Helen și a prețuit-o ca și cum ar fi fost copilul ei. Prima sarcină a lui Anne a fost de-a insufla conduita fetei răsfățate. Marea descoperire a lui Helen legată de comunicare, a venit într-o zi când și-a dat seama că mișcările pe care le făcea profesoara ei în palma în timp ce cineva pompa apa peste mâna ei, simboliza ideea de „apă”. Apoi au urmat multe alte descoperiri.

Mai departe, Helen va învăța cu ajutorul Annei Sullivan alfabetul Braille, care încă nu era răspândit și care l-a folosit pentru a citi în limba engleză și în alte limbi precum: franceza, germana, greaca, și latina. Apoi a învățat-o să vorbească folosind metoda atingerii buzelor și gâtului celorlalți în timp ce ei vorbesc.

Dar cum a făcut toate astea? Vă las pe voi să aflați citind romanul.

Helen Keller a fost una din cele mai celebre persoane cu dizabilităţi din istorie, care a reușit să își depășească condiția fizică și prejudecățile acelei vremi, având o viaţă extrem de captivantă și demnă de urmat ca exemplu. Ea a găsit puterea și curajul să ajungă acolo unde își dorea. Dacă ea putea, de ce nu am putea și noi să ne îndeplinim visele? In loc să ne plângem de cât de crudă este viața.

”Cui îi este adresată cartea? Nu este cîtusi de puţin exagerat să spunem: tuturor. Copilului apăsat de problemele şcolare; studentului confruntat, ca şi Helen, cu o realitate universitară relativ rigidă şi fadă; handicapatului ce se străduieşte să doboare prin forţa minţii barierele fizice; pedagogului în căutarea celor mai adecvate metode de educaţie; părintelui care uită că a fost cînâva copil sau, dimpotrivă, celui ce-şi retrăieşte prin urmaşi copilăria; curiosului avid de relatări insolite; precum şi „omului de pe stradă” dornic să pătrundă resursele şi tîlcul zborului nestăvilit care a fost viaţa lui Helen Keller în compania şi sub îndrumarea profesoarei Anne Sullivan.” Citat din prefața romanului.

Citate care mi-au plăcut:

„Cunoașterea înseamnă dragoste și lumină și clarvedere.”

„… își dădu seama ca mintea unui copil e ca un pârâiaș de mică adâncime ce clipocește și zburdă vesel peste cursul bolovănos al educației și reflectă ici o floare, colo o tufă, dincolo nor trecător și a încercat să îmi ghideze mintea pe făgașul propriu, deoarece știa că, asemenea pârâiașului, trebuie hrănită de torentele de munte și de izvoarele ascunse până se lățește într-un râu adânc, capabil să reflecte pe suprafața sa lucie dealuri vălurite, umbrele luminoase ale copacilor și bolta albastră, dar și fața suavă a unei floricele.”

„Orice profesoară poate duce un copil în clasă, dar nu orice profesoară îl poate face să învețe. El nu va lucra cu bucurie decât dacă simte că a lui este libertatea, fie că e ocupat fie că se odihnește; trebuie să simtă îmbătarea victoriei și prăbușirea inimii dezamăgite înainte de a se apuca printr-un act de voință de temele neplăcute și de a se hotărî să intre cu curaj în jocul rutinei plicticoase a manualelor.”

„Este sigur că nu pot întotdeauna distinge propriile mele gânduri de cele pe care le citesc, deoarece ceea ce citesc devine însăși substanța și textura minții mele. In consecință, în tot ceea ce scriu, produc ceva care seamănă mult cu păturica din petice pe care am făcut-o când am învățat să cos. Era alcătuită din tot felul de resturi de mătase și catifea, dar predominau peticele din materiale grosolane, neplăcute la pipăit. Tot astfel și compozițiile mele – sunt alcătuite din propriile mele idei necizelate intercalate printre gândurile mai sclipitoare și opiniile mai coapte ale autorilor pe care i-am citit.”

„Încercarea de a scrie seamănă cu încercarea de a rezolva un joc în mozaic. Avem în minte modelul pe care vrem să-l creem în cuvinte, dar cuvintele nu se potrivesc în spatii, … ”

„Cuvintele îmi aleargă prin mână ca niște ogari în urmărirea iepurelui pe care adesea îl scapă din priviri. ”

„ … oricine aspiră la adevărata cunoaștere trebuie să urce Dealul Greutăților singur și, cum nu există nici un drum regal până la vârf, trebuie să ajung la el în zig-zag, în felul meu. ”

„E de mirare cât timp petrec oamenii buni luptându-se cu diavolul. Dacă s-ar strădui să cheltuie aceeași cantitate de energie iubindu-și semenii, diavolul ar muri de plictis. ”

 

In încheiere vă recomand și filmul „The Miracle Worker”, din 1962, cu Anne Bancroft și Patty Duke în rolurile principale. O adaptare fidelă a romanului. Dar, după cum am zis și voi zice mereu, nici un film nu se compară cu lecturarea unei cărți.

Pe curând!

Publicitate