Vizitele la Biblioteca V. A. Urechia din Galați

Salutare dragii mei,

Vara trecută, în luna iulie 2017, am fost pentru prima dată la Biblioteca V. A. Urechia din Galați. Înainte de asta, nu am fost niciodată într-o bibliotecă, nici măcar în facultate. In vremea aceea, cărțile mi le procura mama. Nici la librărie nu am ajuns din cauza treptelor înalte și a ușilor pe care le găseam prea înguste, uneori. Aşa că, entuziasmul meu a fost mare atunci. Plus de asta, pregătisem deja lista cu romanele care urmau a fi împrumutate și citite.

Dar mai întâi să vă spun câteva date despre bibliotecă și fondatorul ei.

Biblioteca V. A. Urechia a fost fondată juridic în anul 1899 și inaugurată în 1890 de către „profesorul Vasile Alexandrescu Urechia, academician, deputat și senator în forul legislativ al ţării, … scriitor, istoric, pedagog și publicist” …, și-a sporit an de an celebrele colecții prin donații, începând cu cele 5 000 de volume ale lui V. A. Urechia însuși și continuând cu ale lui Carol I, D. A. Sturdza, Episcopia Dunărea de Jos, Consulatele Turciei, Suediei, Norvegiei etc., crescându-i totodată prestigiul cultural prin activitatea prodigioasă a personalităților care au condus-o încă de la înființare: V. A. Urechia, C. Calimanschi, E. Constantinescu, A. Panaitescu, N. Oprea și E. Iordache. Citat de pe site-ul biblioteci V. A. Urechia.

Vasile Alexandrescu Urechia, s-a născut pe 15 februarie 1834 la Piatra Neamț şi a decedat pe 22 noiembrie 1901 la București. El a fost un istoric, scriitor, om politic român, membru fondator al Academiei Române. A fost profesor la Universitatea din Iași, iar ulterior la Universitatea din București. A fost membru corespondent al academiei spaniole. A studiat la Paris, unde a înființat ziarul unionist Opiniunea … . Ca istoric, a avut o orientare eclectică. A editat numeroase culegeri de documente și hrisoave interne și externe, a scris o Istorie a românilor în 14 volume (1891 – 1892) și o Istorie a școalelor în 4 volume (1892 – 1901), a abordat majoritatea genurilor și speciilor literare. În calitate de om politic, a fost deputat și senator de Covurlui și de Galați din 1867. Citat din Wikipedia.

Continuând povestea mea:

Am ajuns în fața bibliotecii, am urcat ușor pe o rampă micuță și am intrat într-un hol mic. Aici am dat peste cel mai dificil obstacol pentru o persoană cu dizabilităţi: scările și o rampă foarte abruptă. Pe moment am rămas … blocată. Mi-a fost foarte frică să nu mă scape cei doi bărbați care lucrau acolo, atunci când m-au ajutat să urc și să cobor acea rampă. Am avut senzația că mă urc pe un perete, nu pe o rampă.

O rampă sigură are o înclinație de maxim 30 de grade. Aia are cred, 70-80 de grade. Este mult prea abruptă. Nu așa se face o rampă … .

In fine … .

Intre timp, cineva a descuiat ușa din dreptul rampei cu oarecare dificultate pentru că era uzată de veche ce era și am reușit cu chiu, cu vai să intru în bibliotecă.

Interiorul bibliotecii este foarte mare și foarte frumoasă. Iar personalul a fost foarte amabil atunci.

In holul mare și lung, în dreapta este casieria și în stânga sunt vitrine cu fel și fel de lucruri: cărți, picturi făcute de cei mici și lucruri manuale făcute din hârtie de ziar sau foi tipărite, cum ar fi de ex.: trandafiri. De-a lungul holului sunt câte patru uși pe fiecare parte, pline cu rafturi de cărți, ornate frumos pe categorii și în ordine alfabetică a scriitorilor. Plus una sau două uși aflate în spatele scării mari, largi și frumos ornată, aflată în capătul holului.

Nu știu sigură dacă au vreo cale de acces la etaj și pentru persoanele cu dizabilităţi locomotorii, dar mă îndoiesc profund de asta. Aşa că nu am mai întrebat ca să nu fiu dezamăgită mai tare. Plus de asta nu am avut nevoie.

Legitimația și poza am făcut-o la prima ușă din dreapta. Cât timp mama scria datele mele, eu m-am învârtit prin cameră și am pus ochii pe prima carte: „Aşa grăit-a Zarathustra” de Friedrich Nietzsche.

După ce am terminat cu legitimația, am ieșit din cameră și m-am dus în alta, tot pe partea dreaptă a holului. După lungi căutări, negăsind nimic pe placul meu am ieșit în hol. Pe unul din rafturile aliniate în hol am zărit și cea de a doua carte: „Bătrânul și marea” de Ernest Hemingway.

Auzisem despre cei doi autori și am fost curioasă să citesc ce au scris, deși primul autor nu a fost cea mai bună alegere … .

După ce am terminat de citit cărțile, am mai făcut o vizită la bibliotecă. Menționez că durata de predare a unei cărți este de aproximativ o lună (29 de zile).

La a doua vizită, în luna august, personalul nu a mai fost așa de amabil ca prima dată. M-a ajutat paznicul și cu mama să urc și să cobor acea rampă abruptă. Mama singură nu mă poate susține / împinge pe o astfel de rampă abruptă, indiferent dacă sunt cu scaunul rulant electric sau nu.

Apoi am întrebat-o pe una din bibliotecare dacă are cărțile dorite de mine. De data asta doream niște cărți scrise de persoane cu dizabilităţi: Hellen Keller, Nick Vujicik și Jean-Dominique Bauby. S-a uitat ea în calculator. … După un timp s-a enervat că nu le găsea în arhiva bibliotecii și mi-a recomandat alte cărți. Considera că romanele cerute de mine sunt depresive și că nu ar trebui să citesc așa ceva.

M-a deranjat un pic afirmația ei, dar am trecut cu vederea. Sunt obișnuită cu astfel de afirmații care nu își au locul.

A găsit doar o singură carte cerută de mine. Cea cu Hellen Keller, „Povestea vieții mele” și a trimis pe altcineva să o aducă din arhiva bibliotecii.

Pe ceilalți autori nu ia găsit. Dar asta nu înseamnă că am renunțat la acele cărți. Le voi căuta în altă parte. …

Intre timp a căutat dânsa niște cărți care considera ea potrivite pentru mine. Cărțile recomandate au fost: „Orașul din hârtie” de John Green și două cărți roz. Una am reușit să o citesc. Se numește: „Pe urmele lui Harry Winston” de Lauren Weisberger.

 

Cealaltă nu am reușit să o citesc, deoarece nu m-am putut încadra în cele 29 de zile avute la dispoziție. Plus de asta, nu mă atrăgea deloc. Nu îmi mai amintesc care era titlu cărții, dar din descrierea citită pe net, subiectul mi s-a părut superficial și neinteresant. Era ceva legat de Hollywood și de adolescenți.

La a treia vizită, în luna septembrie, am dat peste un paznic cam … slăbuț, fizic, faţă de cel anterior. Ne-a ajutat să urcăm rampa, dar când să coborâm s-a făcut că are treabă pe afară și că nu ne vede. Cel puțin așa ni s-a părut nouă.

Ne-am descurcat până la urmă. Am rugat un vizitator să ne ajute să coborâm. … Norocul nostru că a apărut repede.

La a treia vizită am împrumutat: „Robinson Crusoe” de Daniel Defoe, “Mos Goriot” de Honore de Balzac și “Emma” de Jane Austen.

  

Din păcate nu am reușit să le termin la timp. M-am întins cu cititul lor până în decembrie și am plătit o penalizare de 0,06 lei pe zi, parcă, pe ultimele două cărți: “Mos Goriot” de Honore de Balzac și “Emma” de Jane Austen.

Dar nu îmi pare rău pentru asta. Meritau să fie citite.

La următoarea vizită din luna octombrie nu am mai vrut să mai intru în bibliotecă. Am preferat să stau afară și să o aștept pe mama, decât să ne mai chinuim cu acea rampă. Venisem să înapoiez cartea Robinson Crusoe

In concluzie: Mi-a plăcut la bibliotecă, dar nu cred că voi mai risca să urc pe aceea rampa. Este foarte periculos.

O soluție ar fi să pună un lift special pentru persoane cu dizabilităţi, ca cel de la … Prefectură, ori cel de la Muzeul Antipa din București și să renunțe la acea rampă abruptă. Cine a fost în aceste edificii știe despre ce vorbesc. Este mult mai sigur asa. Dar, până nu își va rupe cineva gâtul pe bune (Doamne ferește!) nu se va întâmpla nimic. Poate nici chiar atunci … .

Voi revenii cât de curând posibil cu recenzii la cărțile citite.

Pe curând!

Publicitate