Emile Zola – Creație

Salutare dragi mei,

Primul roman citit anul acesta a fost Creație, de Emile Zola. Ediția mea este de la Editura Eminescu, din anul 1976 și are 12 capitole, adică 349 de pagini. Face parte din biblioteca prăfuită a mamei mele.

Romanul propriu-zis a apărut pentru prima dată în 1886, sub titlu franțuzesc de L’Oeuvre (Opera).

Acțiunea acestui roman se petrece la Paris și începe cu întâlnirea dintre pictorul Claude Lantier și viitoarea sa soție, Christine, în fața casei lui, într-o seară târzie și furtunoasă de vară. Ea se rătăcise, fiind nouă în oraș și avea nevoie disperată de ajutor. Pictorul, făcându-i-se milă de ea, a invitat-o să înnopteze în atelierul lui.

Neîncrezătoare la început, ea acceptă propunerea, neavând altă alternativă. Nu putea pleca noaptea, pe o furtună care mătura Parisul. Trebuia să aștepte până a doua zi, ca să-și găsească drumul spre casa bătrânei care o angajase.

A doua zi, la lumina zilei, Claude vede în ea un model pentru una din picturile lui. Iar ea, stingherită de prezența lui acolo, nu știa cum să plece mai repede. Totuși ceva o face să rămână și să îl pozeze. Apoi dispare din viața lui pentru câteva luni.

Deși stăteau în același oraș, nici unu nu îndrăznește să îl viziteze pe celălalt, stingheriți amândoi de această întâmplare.

In acest timp, scriitorul ne face cunoștință cu pictorul Claude Lantier și prietenii acestuia: romancierul Sandoz, arhitectul Dubuche, sculptorul Mahoudeau, pictorii Fagerolles și Bongrand, etc. și ne descrie locurile cochete din Parisul de altădată. Încet-încet, scriitorul ne introduce în lumea boemă și visătoare a tinerilor artiști din Paris.

Claude Lantier era un tânăr pictor ambițios, ce vroia să revoluționeze pictura vremurilor sale. Vroia să scoată pictura din atelier direct în soarele arzător, introducând în tablourile sale lumini și culori vii. Prima lucrare descrisă în roman s-a numit „Plen Air” (In aer liber).

Cu toate acestea, nu îl putea termina fără trupul lui Christine. Chipul ii făcuse deja. A încercat fel și fel de modele, dar fără nici un rezultat. Gândul ii era din ce în ce mai mult la ea și la faptul că nu își putea termina tabloul.

Christine revine pe neașteptate și se oferă să ii țină companie. La început câte 2-3 ore pe lună. Apoi la două săptămâni. Si uite asa, întâlnirile lor deveneau din ce în ce mai dese. Din când în când se oferea și să ii facă curat prin atelier. Ba chiar îl ajută pe pictor la terminarea tabloului, chiar dacă se simțea foarte stingherită să se dezbrace. Încet-încet, cei doi se îndrăgostesc.

După terminarea tabloului, Claude îl trimite la Salonul de Artă din Paris. Dar acesta este refuzat. Supărat, Claude împreună cu alți artiști, înființează Salonul Celor Refuzați. Aici, tabloul are un succes răsunător. Însă, Claude este nemulțumit de comentariile răutăcioase care i se aduc și devine foarte deprimat.

Singura lui alinare este Christine, care renunță la slujbă și fuge cu el într-un sătuc de la marginea orașului. Acolo, ei trăiesc foarte fericiți o perioadă, doar ei doi. Apoi vine copilul (un băiețel sănătos) și responsabilitățile cresc. La fel și dorul de Paris.

Pe măsură ce timpul trecea, Claude se plictisea de viața de la ţară. Asa că sunt nevoiți să se întoarcă în oraș, chiar dacă Christine nu vroia. Ea simțea că revenirea în oraș va însemna declinul relației lor în favoarea picturii și avea dreptate să fie geloasă.

Revenirea în oraș a însemnat mai mult decât prăbușirea relației lor. A însemnat și prăbușirea lui ca pictor.

A devenit din ce în ce mai îndârjit în munca lui și mai retras faţă de prieteni și familie. A respins pe toți, chiar și pe propriul copil. Singurul care mai trecea pe la el era romancierul Sandoz, care îl mai scotea din starea în care se afla, dar fără mare succes.

Claude devenea din ce în ce mai ursuz cu fiecare tablou respins la Salonul de Artă.

La un moment dat ii vine ideea de a face un tablou imens, cât un perete, cu un subiect marin. Dar nu va mai apuca să o termine.

Mai departe vă las pe voi să descoperiți cum se termină.

Impresiile mele:

Am ales să citesc acest roman deoarece m-a atras titlu. Plus de asta auzisem că Emile Zola și Paul Cézanne au fost prieteni buni în copilărie și în tinerețe, că acest roman ii este dedicat. Aşa că am fost curioasă să văd despre ce este vorba și de ce s-a simțit parodiat pictorul.

Mărturisesc că nu am mai citit nimic de Emile Zola, până acum. Deși auzisem multe lucruri despre el. Însă, după citirea acestui roman pot spune că mi-a lăsat un gust amar. Este ca și cum cineva ți-ar fi dat cu o măciucă în moalele capului în urma căruia cu greu te mai poți ridica (metaforic vorbind). Este un roman care te marchează, de vrei sau nu vrei şi imi este destul de greu să spun ce anume mi-a plăcut.

In mare, povestea mi-a plăcut. Mi-a plăcut modul de scriere și se simte că autorul s-a documentat pentru multe lucruri, ca de exemplu: descrierea modului în care este selectat un tablou la Salonul de Artă. Dar în unele locuri mi s-a părut exagerat. Ca de exemplu: „Un geniu trebuie să fie cast pentru arta lui, ca să creeze.” Pe bune?

Apoi, de fiecare dată când pictorul făcea un tablou nou, scriitorul creiona foarte minuțios (uneori chiar exagerat pentru gustul meu) lupta interioară pentru arta sa.

M-a deranjat și descrierea cu lux de amănunte a cortegiului funerar și a drumului parcurs de acesta. Nu zic de unde, că nu vreau să vă stric plăcerea de a citi romanul, totuși. Dar chiar era nevoie? … Da, știu ca și moartea face parte din acest ciclu al vieții, dar chiar nu aveam nevoie să știu toate detaliile unei înmormântări. Nu îmi plac.

Plus de asta, nu m-am putut abține să nu mă compar cu pictorul Claude.

Şi eu sunt desenatoare și mă enervez atunci când nu îmi iese chipul cuiva, dar nu mă consum asa de mult. Abandonez lucrul, pe moment și fac altceva. După ce îmi revin, destul de repede, reiau lucrul de unde am rămas. Mă consider perseverentă. Nu îmi stric desenul, că am muncit la el, chiar dacă nu a ieșit cum trebuie și mă abțin să mă răstesc la cei apropiați. Nu este vina lor pentru eșecul meu.

In lumea aceasta sunt și alte lucruri de făcut și de descoperit, înafară de pasiunea pentru pictură, sau pentru orice altă pasiune.

Câteva detalii despre scriitor:

Emile Zola, sub numele sau întreg Emile Edouard Charles Antoine Zola, s-a născut la Paris, în data de 2 aprilie 1840, dintr-un tată italian și o mamă franceză. A fost un romancier francez, cel mai cunoscut reprezentant al școlii naturaliste și un personaj public cu impact semnificativ în ceea ce privește procesul de liberalizare politică al Franței.

Zola și-a riscat cariera, libertatea și chiar viața … acuzând guvernul francez de antisemitism și invoca grave erori judiciare în cazul căpitanului evreu Alfred Dreyfus, încarcerat pe nedrept pentru spionaj în Insula Diavolului. Zola a fost judecat pentru calomnie și condamnat la închisoare, dar a reușit să evite pedeapsa exilându-se în Anglia. Datorită scriitorului, Afacerea Dreyfus a căpătat o dimensiune națională, împărțind societatea între susținătorii armatei reacționare sau ai bisericii și dreyfusarzii liberali și reformiști. Pentru cei din urmă, Zola a devenit un far călăuzitor și un simbol al dreptății. Cuvintele sale, „Adevărul este în marș și nimic nu-l va opri”, au rămas emblematice.

Zola a murit la Paris pe 29 septembrie 1902 din cauza unei intoxicații cu monoxid de carbon cauzat de un coș de fum blocat. A fost înmormântat inițial la Cimitirul Montmartre din Paris, dar la 4 iunie 1908, la aproape șase ani de la moartea sa, rămășițele sale au fost mutate în clădirea Panthéonului. Citat de Wikipedia.

La final vă recomand și un film clasic despre viața lui Emile Zola, din 1937, cu Paul Muni în rol principal.

Publicitate