Accesibilitatea din Galati și nu numai, pentru persoanele cu dizabilitati

Salutare dragii mei

După cum v-am promis, în acest articol am să vă povestesc despre aventurile mersului pe stradă, pe jos și / sau cu transporturile publice (taxiuri, autobuze, metrou, trenuri, avion), plus urcarea și coborârea în diverse instituții publice (spitale, farmacii, magazine, primării, muzee, teatre, restaurante, biserici, etc.) a persoanelor cu dizabilităţi – experimentată, văzută și auzită / citită de mine.

Pentru o persoană cu dizabilităţi, posesoare de scaun rulant (electric sau nu), ieșitul din casa numai până la pâine, de exemplu, este o adevărată aventură din care nu știi sigur dacă mai revii sau nu întreg și de multe ori renunțăm la ideea de a mai ieși afară. Trimitem însoțitorii (dacă avem) să ne facă treburile, iar noi stăm izolați în casă și plângem în tăcere (cei mai mulți).

De ce?

Din cauza lipsei de accesibilitate din România, în general. Plus, ideile preconcepute a unora care … le e silă … să vadă o persoană cu dizabilităţi pe stradă. „Mai bine stați acasă și nu mai încurcați lumea. Nu vezi că mă grăbesc și mă încurci (stai în drum).” Dar asta este o altă poveste. Să revenim, totuși, la accesibilitatea din Galați și din diverse orașe din România, pe unde am mai fost.

Primul obstacol pe care îl întâlnim în cale atunci când ieșim din casă, sau din bloc sunt rampele prost făcute, ori lipsesc cu desăvârșire. Atât la intrarea și ieșirea din … diverse blocuri, cât și la coborârea și urcarea pe trotuare.

Eu, de exemplu, am stat primii 14 ani din viaţă la bloc și știu cum este. Liftul nu oprea la etajul unu. Iar la intrarea în bloc erau numai scări. Tata era nevoit să mă ia în brațe ca să urce și să coboare scările. Abia după ce ne-am mutat la curte au dat drumul la lift. Dar rampă tot nu există.

Apoi:

  1. multe dintre trotuarele din oraș și nu numai arată ca după bombardament, ori sunt prea înguste și suntem nevoiți de multe ori să mergem pe stradă, alături de mașini;
  2. gropile și gurile de canal trebuiesc evitate și de multe ori derutăm șoferii, tot din cauză că nu putem urca pe trotuar;
  3. mașinile care parchează fix în dreptul rampelor, făcându-ne urcarea și mai imposibilă;
  4. nesimțirea unora din șoferii de autobuze care nu vor să coboare rampa deloc, ori o coboară departe de trotuar unde este foarte abruptă.

Şi lista poate continua.

Foarte multe persoane cu dizabilităţi care nu au însoțitori valizi, mașini personale sau alte mijloace de transport sunt nevoite să meargă pe stradă. Dar, chiar dacă unii din noi avem însoțitor și ei / lui îi este greu să împingă căruțul pe o rampă cu bordură, care mai este și foarte abruptă și de multe ori tot pe stradă ajungem să mergem.

Există și varianta în care putem cere ajutorul trecătorilor să urcăm o rampă, dar nu toată lumea este dispusă să ajute. Unii ne privesc cu suspiciune considerându-ne … cerșetori, iar alții sunt prea grăbiți ca să ne observe. Şi uite așa … așteptăm mult și bine până se „îndură” cineva să ne ajute. Ori, o luăm pe lângă trotuar, în cazul în care ne-am pierdut răbdarea și / sau ne grăbim să ajungem într-un loc.

De coborât o rampă este ceva mai simplu … . Ne dăm drumul la vale, ținându-ne bine ori de mânere (ale căruțului sau ale rampei din dotare, dacă cobori dintr-o clădire dotată), ori de roțile căruțului (pentru cine poate să-l manevreze foarte bine) și ne rugăm la Dumnezeu (ori înjurăm de toți sfinții pe cine ne vine la gură) să ajungem cu bine în stradă fără să ne răsturnăm, ori să dea vreo mașină peste noi în clipa în care am ajuns jos.

Am făcut nenumărate cereri la primărie să facă rampele corect, cu o inclinație de maxim 30 de grade și fără borduri inutile, să poată urca ușor și o persoană cu dizabilităţi, cu sau fără însoțitor. Dar, degeaba … . Foarte puține rampe sunt făcute corect.

Întrebați fiind de ce nu fac rampele corect? Am primit cele mai ridicole răspunsuri:

„Aşa este mai estetic.” Pe bune? Cu ce mă ajută asta? Noi avem nevoie să fie practice, nu estetice. Să ne putem urca ușor. Uite câte gunoaie sunt în jur și mai vorbim despre „estetică”. …

„Aşa curge apa de ploaie mai bine.” Apa de ploaie curge oricum pe un plan înclinat, indiferent dacă are bordură sau nu.

Am primit și veșnicul clișeu „Nu avem bani” și multe alte răspunsuri care nu își mai au rostul aici.

  

In perioada iernii este și mai dificil. La aventura noastră se mai adaugă zăpada, gheața, noroiul și frigul / gerul care îți intră în oase. In cazul în care nu ai mașină. Dar chiar și așa, să mergi cu scaunul rulant prin zăpadă, gheață și / sau noroi până la mașină este dificil. Plus de asta, oamenii care deszăpezesc trotuarele dau zăpada tot pe rampe, făcându-ne urcarea imposibilă.

Urcarea pe rampele instituțiilor publice este la fel de dificilă ca urcarea pe trotuar. Poate chiar mai dificilă. Foarte multe instituții publice nu au rampe deloc, ori au rampe prost făcute, foarte abrupte și la capătul ei întâlnim de multe ori câte un geam, ori o ușă încuiată și blocată cu ceva. Ca de ex.: cabinetele doctorilor, spitalele, farmaciile, micile magazine / alimentare și restaurantele. Am întâlnit foarte puține cabinete, farmacii, magazine și restaurante accesibile. Cele mai accesibile sunt Mall-urile și Supermarket-urile, dar noi nu avem nevoie numai de aceste lucruri.

    

In continuare vă prezint și alte exemple de instituții publice cu și fără rampe din orașul meu și din alte locuri / orașe în care am mai fost:

Primăria nouă din oraș are lift exterior (sau platformă oblică autoridicatoare, cum le place unora să se complice), iar cea veche are o rampă destul de bună. Prefectura are lift exterior, dar mi s-a spus că aștepți mult și bine până să vină paznicul să ajute. Nu am avut treabă pe acolo, așa că nu pot confirma acest lucru.

Facultatea Dunărea de Jos din Galați nu are rampă și nici lift exterior. Ea este o clădire istorică și mi s-a spus că nu vor să strice fațada. Asta mi se pare o mare discriminare. Ditamai facultatea să nu aibă accesibilitate. Câte clădiri din țara asta și nu numai sunt istorice? Şi totuși au făcut ceva accesibilitate și pentru cei în căruț.

Teatrul Dramatic „Fani Tardini” are lift exterior pe partea laterală a clădiri, pe unde intră de obicei mașinile actorilor, a directorului și a personalului care lucrează acolo, cred. După care, paznicul dă drumul la a doua ușă și mai urci o dată pe o rampă mobilă din lemn. La prima ușă are o treaptă mult mai mare decât rampa mobilă și urci cu dificultate. In fiecare weekend, aproape, merg cu mama și trebuie anunțat din timp că venim.

Am avut o singură dată probleme cu liftul și cu paznicul de acolo. Prima dată când am mers la teatru dramatic m-a pus să plătesc biletul. I-am explicat care este legea pentru noi (legea 448/2006) și de atunci mama plătește biletul, iar eu intru gratuit. A doua problemă s-a întâmplat cu câteva zile în urmă: s-a stricat liftul tocmai când vroiam să văd un teatru din Bârlad. Nu știu dacă m-au mințit sau nu, dar m-am întors acasă puțin dezamăgită. …

Teatrul Muzical „Nae Leonard” nu are scări și putem intra în sală foarte ușor și gratuit (de cele mai multe ori poate și mama intra fără să plătească, așa cum scrie în lege). Mai greu este urcatul pe scenă pentru că nu au rampă. Dacă m-ați citit până acum, știți deja că în fiecare an, pe 3 decembrie, organizăm spectacole dedicate persoanelor cu dizabilităţi.

Casa de Cultură a Sindicatelor, care acum se mai numește și Cinema, nu are rampă și nici lift exterior. In schimb are vreo 10-20 de trepte, atât afară, cât și în interior (poate chiar mai multe) și nu avem cum urca aceste trepte. … Am intrat o singură dată, la absolvirea facultăți și a fost foarte dificil. Cei care m-au coborât pe acele trepte multe erau să cadă cu mine cu tot.

Într-un articol trecut v-am povestit deja cum am intrat în Biblioteca V. A. Urechia din Galați. … Dificil. … Nu o mai reiau și aici.

Singurul muzeu accesibil în oraș este „Complexul Muzeal de Științele Naturii Galați”, sau Grădina Botanică (cum o numim noi pe scurt). Rampele de la intrare sunt abrupte, dar cu ajutorul unui însoțitor se poate urca ușor, cât de cât. Liftul interior este foarte spațios (se poate strecura 3-4 persoane pe lângă căruț) și poate coborâ la subsol, unde se află foarte multe acvarii cu pești și urca la etajul unul, unde sunt multe expoziții temporare. La ultimul etaj sunt Planetariul și Observatorul Astronomic, însă nu urcă liftul deoarece clădirea a fost construită recent (1992) și planurile au fost făcute prost. Nu au găsit altă soluție … zic ei. …

  

Celelalte muzee din oraș sunt neaccesibile pentru cei în căruț.

Am fost și la Turnul de Televiziune cu doi ani în urmă. Pe atunci nu aveau rampă. Are o treaptă destul de înaltă la intrare, iar liftul este foarte mic. Cu greu s-au putut strecura liftiera și mama pe lângă mine.

  

Dacă un turist cu dizabilităţi locomotorii ar vrea să viziteze orașul Galați nu prea ar avea ce să vadă. Doar Grădina Botanică, Faleza Dunării, teatrele, parcurile și … clădirile frumoase, dar neaccesibile, din centrul orașului. Vara este mai frumos de vizitat orașul (mai ales atunci când infloresc tei) pentru că sunt terase unde se poate intra și lua masa, bea o bere … etc.

Îmi place să merg și la biserică, câteodată, atunci când nu este vreo sărbătoare mare și nu este aglomerat. Dar de la o vreme am început să le evit din cauza aleilor pietruite care există la marea majoritate a bisericilor și catedralelor din țară. … Pe bune? Chiar nu se poate face o „dungă lată” de asfalt de la poartă până la biserică și pentru cărucioare? Este foarte deranjant să fii zgâlțâit/ă. Plus de asta, „stricăm” cărucioarele care și așa scârțâie din toate „încheieturile” după aventurile din stradă.

Majoritatea bisericilor au rampe. Unele sunt abrupte. Altele nu. De ex.: Catedrala Arhiepiscopală „Sf. Andrei” (sau „Dunărea de Jos”) din Galați are rampa foarte abruptă și spartă în partea de jos. Ocolim cu greu acea porțiune. Ni s-a promis că vor face, sau vor cumpăra rampe noi. Dar … știți cum este … mulți promit, puțini se țin de cuvânt.

  

Am vizitat și alte locuri accesibile din ţară, ca de ex.: Muzeul Antipa din București are lift exterior și se poate vizita doar parterul. Brașovul mi s-a părut cel mai frumos, accesibil și civilizat oraș. Am vizitat centru orașului și Biserica Neagră, unde am coborât pe o rampă din lemn.

Palatul Culturii și Grădina Botanică din Iași mi-au plăcut foarte mult. Ambele au rampe. Palatul Culturi are o rampă mobilă la intrare, iar liftul interior te poate duce la orice etaj vrei. Grădina Botanică are o rampă fixă din ciment, destul de prost asfaltată. Am coborât cu greu, dar a meritat.

Aleile din salina Târgu Ocna sunt denivelate și puțin alunecoase, dar se poate merge ușor. Băile au scări, iar în unele zone de luat masa au câte o treaptă. In autobuzul care ducea călători înăuntru, șoferul nu a vrut să coboare rampa din cauza timpului scurt. Plus de asta, am stat foarte îngrămădiți. Un alt inconvenient a fost coada mare de la intrarea și de la ieșirea din salină. Nu știu dacă tot timpul era așa de aglomerat, dar pentru mine a fost o experiență frumoasă, cât de cât. Având în vedere că nu am văzut niciodată o salină până atunci.

In fiecare vară merg la tratament în Mangalia. Aici, accesibilitatea orașului este asemănătoarea cu cea din orașul meu, adică medie. Dar mie și familiei mele ne place foarte mult la Hotelul Paradiso pentru că este cel mai accesibil de pe litoralul românesc, din câte știu eu. Am fost și în Eforie Sud și în Saturn. Aici, accesibilitatea orașelor lasă mult de dorit.

Urcarea și coborârea din transporturile publice. Nici aici nu stăm foarte bine.

Multe autobuze moderne au rampă. Se poate întâmpla să fie stricată. Mie nu mi s-a întâmplat să mă lovesc de acest … aspect, încă. Însă, de cele mai multe ori depinde de toanele șoferilor. Unii sunt dispuși să coboare rampa, alții nu. Ne lasă pe noi să o coborâm, de parcă ar fi autobuzul nostru personal. Dar tot ei fac gura mare dacă le stricăm rampa.

După cum am mai spus și mai sus, Brașovul mi s-a părut cel mai accesibil și civilizat oraș din câte am văzut până acum. Șoferii de aici ne-au ajutat să urcăm în autobuz, coborând rampa, fără prea multe comentarii. La fel a fost și la Iași. In București am mers de vreo 2-3 ori cu autobuzul și nu am nimerit de fiecare dată șoferi „binevoitori”. Unu din ei ia fost „lene” să coboare rampa pe motiv că nu are voie să părăsească cabina, de parcă îl trimiteam pe lună … .

Am fost și în Galați cu autobuzul și de fiecare dată am nimerit șoferi care au strâmbat din nas, să zic așa, când i-am rugat să mă ajute cu rampa. Ba chiar au parcat la o anumită distanţă de trotuar ca să nu pot urca ușor. Din cauza asta evit, de cele mai multe ori, să merg cu autobuzul în Galați. Prefer să merg pe jos.

Făcând o paranteză aici, am auzit / citit multe cazuri în Galați, în care șoferii de autobuze au fost de-a dreptul nesimțiți. Ca de ex.: „… un cuplu cu dizabilităţi a vrut să urce în autobuz. Soția, având infirmitatea mai pronunțată la mâini, a urcat pe ușa din mijloc, s-a dus la șofer și l-a rugat să acționeze rampa, ca soțul, aflat în scaun cu rotile, să poată urca. Când soția a coborât pe ușa din faţă ca să-și ajute soțul să urce, șoferul a închis ușile și a plecat! A mai fost o situație când soțul, perfect sănătos, a urcat în autobuz și a rugat șoferul să acționeze rampa pentru soția sa, care era în scaun cu rotile. Soțul a coborât să-și ajute soția să urce, șoferul a dat să plece, dar soțul, … pur și simplu, s-a așezat în fața autobuzului. Şi abia atunci a oprit și a coborât să acționeze rampa. ” Citat de Vasile Cristea, președintele asociației Sporting Club Galați, în ziarul Viaţa-Liberă.

Un motiv în plus de a refuza să merg cu autobuzul. Atâta timp cât mai am căruț electric prefer mersul pe jos, în locul nesimțirii, a nervilor de pomană și a umilinței … .

Cu taxiul e mai simplu de urcat și de coborât pentru mine. Chit că trebuie să iau căruțul manual. Cu ajutorul mamei pot să mă ridic în picioare și să mă așez pe bancheta din faţă a taxiului. Întotdeauna mă așez în faţă, pentru că e mai mult spațiu pentru picioare. Câteodată mi s-a întâmplat ca taximetristul să mă taxeze mai mult decât făcea cursa. Alte probleme nu am avut. Însă am auzit și am citit că unii taximetriști au refuzat pur și simplu să ia persoane cu dizabilităţi în taxi. … Este ceva … josnic să procedezi așa. …

Am mai auzit că în Brașov și în București ar fi taxiuri accesibile pentru noi, fără să mai fim nevoiți să ne dăm jos din căruț. Nu am testat asta, încă. Cert este că în Galați nu există taxiuri accesibile.

Am avut ocazia să merg și cu metroul o dată, în București. Nu am avut probleme cu liftul, sau cu urcatul și coborâtul din metrou. Peronul este la același nivel cu metroul. Trebuia doar să te miști repede.

Am avut probleme doar cu doamna de la ghișeu care ne-a certat că nu am luat bilete de metrou din Galați. Asta mi s-a părut ciudat, având în vedere că în Galați nu avem metrouri. Nu în fiecare zi mergem cu metroul și eram curioși să vedem cum e.

Trenurile! Ador să merg cu trenul, dar și aici întâmpinăm destule probleme.

Prima dată când am mers cu trenul, împreună cu gașca de la Sporting Club, a fost la București, la Muzeul Antipa. Ni s-a spus la gara din Galați că vagonul nostru este accesibil și că vom urca fără probleme. Când am ajuns în gară … surpriză! Unde sunt rampele?

Îmi aduc aminte că am făcut un scandal mare atunci și că eu vroiam să renunț, să plec acasă pentru că eram cu electricul și nu vroiam să mă ia ăia pe sus ca pe un sac de cartofi și să îmi strice căruțul. … Până la urmă m-am lăsat urcată pe brațe. Au fost vreo 5-6 persoane în jurul meu care m-au ridicat cu totul și m-au băgat în tren. Însă aveam inima cât un purice de frică să nu mă scape.

Când am ajuns la București, trenul a tras la peronul 14, cel mai înalt peron din Gara de Nord. Iar cineva a adus două uși de șifonier și am coborât din tren.

Făcând din nou o mică paranteză, unii din voi poate nu aveți idee cât a costat un căruț electric acu 10 ani. 52 de milioane. Aproape o avere. Îmi dădea CFR-ul alt căruț electric dacă îl strica pe acesta? Nu cred. Acum, un căruț electric este și mai scump.

Un mic sfat pentru cei care nu au mers niciodată cu trenul: Atunci când faceți cerere la gară de vagon special pentru persoane cu dizabilităţi, cu destinația București, trebuie să specificați peronul, neapărat. Că altfel, vă va fi greu să coborâți. Plus de asta, e mai bine să mergeți în grup, pentru că am auzit de multe ori că nu trimit vagonul la o singură persoană cu dizabilităţi. Dacă aveți și rampe mobile cu voi cu atât mai bine. De multe ori este nevoie acută de ele.

Din păcate, CFR-ul are un singur vagon special în toată țara și stă la București. Mai are unul spațios la Cluj, dar acela are scări.

La Iași am fost de două ori. Prima oară nu a fost probleme. Am avut rampe. Nu mai știu de unde, dar am avut. A doua oară cei de la CFR ne-au trimis vagonul de la Cluj, în locul celui de la București. Când am ajuns în gara din Iași, au fost nevoiți să cheme mașina de bagaje, echipată cu două scânduri. Nu le-am lăsat să pună mâna pe căruțul electric. Aşa că, m-am urcat în mașina de bagaje și apoi am coborât pe peron.

Am fost cu trenul și la mare, cu gașca. O singură dată. La Eforie Sud. Cu oprire la Constanța, unde au schimbat locomotiva. Apoi ne-am dat jos la Eforie Nord și am plecat cu un taxi la o pensiune, nu foarte departe, în Sud. Ţin minte că și aici am făcut scandal mare din cauză că nu au oprit la primul peron cât de cât înalt și asfaltat, ci au oprit la peronul 3 sau 4 unde era foarte jos și neasfaltat. Era pământ și buruieni.

Acum, Gara din Galați este modernizată și accesibilă, iar personalul s-a obișnuit cu noi. Este un semn de normalitate. Dacă ar fi așa și în celelalte gări din ţară, ce bine ar fi!

Am mers și cu avionul cu 10 ani în urmă. Am plecat cu un autocar până în Budapesta și de acolo am luat avionul până în Beijing, China. Pe la jumătatea drumului dintre locul de control din aeroport și avion a trebuit să schimb căruțul cu unu de al lor. Era un căruț fără mânere, cu un șezut ce semăna cu un cilindru metalic, gros și lung. Era foarte incomod să stai în el. Plus de asta îmi era frică să nu cad. Am înțeles că trebuie să încapă printre scaunele din avion, dar nici chiar așa. … La aeroportul din România nu am avut treabă.

Cam astea au fost și sunt o parte din experiențele și problemele mele, pe care le întâmpinăm cu toții, aproape zi de zi, în trafic, cu transportul în comun și cu intrarea și ieșirea din instituțiile publice și din blocurile de locuit. Ar m-ar fi multe de spus, dar mă opresc aici.

In concluzie, oriunde mă duc și cu orice as merge trebuie să verific înainte accesibilitatea acelui loc și acelui mijloc de transport. Este foarte greu să fi normal într-o ţară anormală, unde accesibilitatea lasă mult de dorit.

Dacă toate străzile și clădirile ar avea rampe făcute corect ar fi mult mai bine pentru noi și nu numai. Rampele mai sunt folosite și de mamele cu bebeluși, de bătrâni care nu mai pot ridica piciorul, de constructori care duc diverse lucruri cu roaba etc. Ele sunt foarte utile, în general. De ce țin unii să construiască piedici? Este ceva anormal și bineînțeles tot greul cade pe noi, cei în căruț, care abia ne putem deplasa și după cum am mai spus și la început, cei mai mulți se închid în casele lor și în ei înșiși ca să nu ii „deranjeze” pe ceilalți, sănătoșii. Dar, „Nimeni nu e imun la infirmitate!” citat de Vasile Cristea.

Știu că s-a mai scris și se vor mai scrie multe despre acest subiect … . Dar eu tot sper și nu mă doare mâna să repet … poate în al 12-lea ceas … vor începe să facă lucrurile corect, nu de mântuială. Mă refer aici la cei responsabili cu legile și cu infrastructura ţări.

Dacă ar fi după mine as da o lege în care să se interzică bordurile, în special în dreptul rampelor, și să se dea amenzi celor care nu fac rampele cum trebuie și tuturor mașinilor care parchează în dreptul rampelor, ori în locurile de parcare rezervate persoanelor cu dizabilităţi. Cred că ar veni bani frumoși la bugetul statului și din asta. Că tot ne plângem că nu avem bani și am învăța să fim mai civilizați. Am trăi într-o ţară normală.

Dar din păcate nu este după mine … .

Aşa că … mergem mai departe … .

Pe curând!

 

PS: Acest articol se vrea a fi nu numai un reproș la adresa „guvernanților” locali și naționali, ci și un reper pe unde puteți merge și pe unde nu. Sper că v-am fost de folos la capitolul acesta.

Reclame

Despre alinapetruta

Bun venit in lumea mea. Mi-am facut acest blog cu scopul de a scrie cum vad eu diverse lucruri, din punctul meu de vedere. O sa găsiți informații despre locurile vazute de mine, filme, etc. Insă totul va fi scris asa cum simt.
Acest articol a fost publicat în Articole și etichetat , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la Accesibilitatea din Galati și nu numai, pentru persoanele cu dizabilitati

  1. Lucian Aldea zice:

    Multumim pentru articol, este un ghid foarte bun.
    Despre amenzi. Persoana cu dizabilitate infrunta zilnic partea dura a realitatii inconjuratoare si deci putem surprinde lucrurile exact asa cum sunt. Autoritatile fara a fi speriate… nu-si dau interesul. Ce le poate speria ar fi o lege care sa prevada raspunderea penala pentru neaplicarea drepturilor fundamentale, dar si amenzile, insa nu tipul de amenzi actual. De ce? Pentru ca amenzile pur si simplu nu sperie autoritatile statului. Practic statul isi da amenzi singur pentru nerespectarea legii, iar banii in loc sa mearga in accesibilizari, merg in alt buzunar al statului de unde sunt cheltuiti la fel de ineficient pentru cetatean (nu spitale, nu strazi, nu parcari, nu trotuare standardizate, ce sa mai zicem de accesibilitate?). Atata timp cat amenzile nu sunt folosite la imbunatatirea accesibilitatii sunt praf in ochi.
    Ce putem face e sa ne strangem in asociatii, sa ne ajutam intre noi, sa mai trimitem cate o petitie la IRDO (Institutul Roman pentru Drepturile Omului, office@irdo.ro, care a promis verbal ca ne sustine, sa vedem daca si in realitate va realiza ceva) si poate sa ii votam pe aceea care cel putin se gandesc pentru prima data si la cele peste 700 000 de voturi cu dizabilitati fara a pune apartinatorii la socoteala. Deocamdata niciun partid nu manifesta interes, desi stim ca au luat cunostinta de potentialul nostru electoral.
    Cel mai sigur este sa vedem ce putem face noi, pana ne vor ajuta si responsabilii statului. Cu prietenie, credinta in Dumnezeu, speranta si curaj, sa ne ridicam si sa umblam. Cu adevarat in Romania 2018 e nevoie de minunile lui Iisus Christos.

    Apreciat de 1 persoană

Comentariile sunt închise.