Erwin Wickert – O iarna pe muntele Fuji

Salutare

De la însorita Spanie, plină de spiritualitate din „Jurnalul unui mag”, am trecut la înfrigurata (nu am găsit alt adjectiv) și îndepărtata Japonie din „O iarnă pe muntele Fuji”, scrisă de Erwin Wickert.

Erwin Wickert a fost un diplomat și scriitor german, care a trăit în perioada 1915-2008. In 1939 până în 1947, Ministerul de Externe german l-a trimis la Shanghai și apoi la Tokyo. Din 1971 până în 1976 a fost ambasadorul Republicii Federale Germania la București, iar între 1976-1980 ambasador la Peking (Beijing). De-a lungul timpului a scris nenumărate cărți, printre care, cele mai cunoscute sunt: „O iarnă pe muntele Fuji“, „Purpura“, și „Templul părăsit“. In romanul „Ochii fericiți” (2001) vorbește despre România din perioada cât a stat la noi.

Revenind la romanul pe care l-am citit, „O iarnă pe muntele Fuji“, ea a apărut pentru prima dată în anul 1974 și are 253 de pagini. Este un singur volum împărțit în patru capitole mari. Este un roman cu un anumit grad de dificultate la citit. Sunt unele pasaje care m-au omorât. 😀 Am fost nevoită să le citesc de două ori ca să înțeleg ceva. Iți trebuie foarte mare atenție și cunoștințe istorice, plus un dicționar la îndemână pentru cuvintele pe care nu le înțelegi. Nu sunt scrise în japoneză, doar că acele cuvinte sunt noi pentru mine. Nu le-am mai întâlnit până acum.

Când m-am hotărât să citesc cartea am crezut că este un roman de dragoste. Nu m-am înșelat în privința asta, dar are foarte multe descrieri istorice și ale locurilor din jurul Lacului Fuji.

Romanul prezintă viața tihnită a câtorva refugiați și „prizonieri de război” din jurul lacului Fuji, la poalele muntelui cu același nume din Japonia, în decursul unui an.

Acțiunea se petrece în perioada de după Al Doilea Război Mondial. Din cât am înțeles, anumiți bărbații erau trimiși în lagăre, iar femeile li se dădeau un loc unde să doarmă, fără bani și alte avuții. Ele trebuiau să se descurce singure. Nu avea voie să plece nimeni din ţară, deocamdată, iar hrana era vândută cu porția.

Romanul începe cu doi bărbați, de vârste diferite (35-55), care se plimbă pe malul lacului Fuji.

Cel tânăr se numește Bertling și este profesor de înot. Atunci când nu făcea cursuri de înot, repara diverse lucruri prin casele vecinilor. Pe scurt, era un om bun la toate.

Cel în vârstă este Wardolf, un fost ambasador, actualmente scriitor de cărți istorice, foarte pasionat de istoria Bizanțului. Când începea să vorbească despre Bizanț, mă pierdeam foarte ușor în detalii. Recunosc că nu am fost niciodată pasionată de istorie.

Ei se îndreptau spre casa Barbarei și a fiicei acesteia, Sabina, care își sărbătorea ziua de naștere.

Barbara este o profesoara de pian, căsătorită și cu trei copii: doi băieți și o fată, Sabina. Cea din urmă este cea mai mare și provine dintr-o căsătorie anterioară a tatălui. Din păcate, tatăl fetei se află într-un lagăr din Japonia, iar ea trebuia să locuiască cu mama vitregă. Cea naturală fugise cu altcineva.

Pe parcursul romanului, Bertling și Barbara se îndrăgostesc, dar fac tot posibilul să nu afle nimeni. Insă vizitele dese la ea, pentru reparații diverse și cursuri de înot pentru fată, le dă de gol și începe să bârfească tot satul. Ea va avea mereu mustrări de conștiință și va jongla intre aproprierea de Bertling și respingerea lui.

Ei nu puteau fi împreună din cauza soțului, care era închis în lagăr și bolnav. Suferise mult din pricina primei femei care fugise cu altul. Nu merita acest lucru și din partea ei, a Barbarei.

Ce mi-a plăcut la acest roman au fost povestea de dragoste, descrierea caselor japoneze și tradițiile nemțești.

Dacă v-am stârnit curiozitatea pentru cei doi îndrăgostiți și vă plac romanele cu descrieri lungi v-o recomand să o citiți. Dar să nu vă așteptați la cine știe ce acțiune sau dialoguri ușoare.

Publicitate