Peripetiile de la Stupini – Brasov

Am plecat pe 17 august (duminica), pe la ora 8:30 dimineata, din fata Casei de Cultura a Sindicatelor. Eu am ajuns cu jumate de ora mai devreme ca sa fiu sigura ca prind autocarul.

Am sperat, totusi, ca in tot Galatiul asta, cei de la asociatie au gasit un autocar accesibil; ca nu va fi un chin sa te urci si sa cobori din el. Nu a fost sa fie … .

Nu am fost singura in carut. Am fost 6 persoane in carut, in autocar. Plus o femeie care a venit cu masina ei.

Deci, in total am fost in jur de 22 de galateni.

Cu ajutorul a 2-3 voluntari am urcat, cu chiu – cu vai, in autocar.

 

Nu au fost probleme mari la drum, inafara de zgaltaielile de rigoare, din cauza strazilor prost facute. Asta se stie. E la ordinea zilei ca avem drumuri proaste. Cel mai bine e sa nu mancati nimic inainte de plecare, daca aveti probleme cu stomacul.

Am incercat sa vad si partea buna a lucrurilor. Am vazut Mausoleul de la Marasesti, dedicat eroilor Primului Război Mondial, in trecere. Aproape de Poiana Sarata a inceput sa ploua si a plouat tot drumul, de atunci. Avem peisaje montane foarte frumoase.

Am facut un popas la Poiana Sarata si am ciugulit ceva din pachetele facute acasa, pentru ca foamea ne-a ajuns din urma 😀 .

Tabăra se află în NV-ul Braşovului.

 

Am ajuns pe la ora 14:30 – 15:00 in tabara.

Nu am banuit nici o clipa ca tabara era adventista, decat atunci cand am ajuns acolo.

„O saptamana nu murim”, imi ziceam in minte. „Va fi o experienta frumoasa si interesanta. Voi afla, in felul acesta, cum traiesc adventistii. Si asa imi place sa descopar lucruri noi, locuri noi si oameni noi. Atunci cand am ocazia sa mai ies si eu din casa …”.

 

Ajunsi acolo, primul lucru pe care l-am facut a fost sa ne cazam. Prima data ne-au dat o camera, la parter, cu 3 paturi printre care unu etajat. Cand a vazut, saraca mama, a intrat in panica si am cerut alta camera. De data asta am primit o camera cu 3 paturi normale, tot la parter. Paturile erau cam joase. Noroc cu mama care ma ajuta sa ma ridic din pat. Am imprumutat si un cadru fara rotile ca sa pot sa ma sprijin. Nu avea Tv, dar nici nu am simtit lipsa.

Am lasat bagajele si am mers la masa.

Inaintea fiecarei mese, pentru cateva secunde, toti ramaneam nemiscati si unu dintre cei care eram in sala de mese, recita, cu voce tare, o rugaciune de multumire.

O saptamana am mancat numai vegetarian. Bucatarii preparau o mancare foarte buna, de te lingeai pe degete 😀 . Adventistii pun pret pe mancarea sanatoasa.

 

Dupa masa, am iesit in curte sa ne facem siesta 😀 . Ploaia se oprise de mult si era prea frumos afara ca sa mergem sa ne culcam. Am facut cunostinta cu unii, cu altii … . Unii erau „veteranii” taberei, ca sa zic asa. Veneau in fiecare an.

Nu am intrebat ce religie are fiecare pentru ca nu am vrut si nu vreau sa discriminez pe nimeni. Ceea ce scriu in acest articol este strict parerea mea.

Am intalnit multi oameni minunati, care sunt adventisti. Printre ei erau si cativa ortodoxi.

 

Revenind la povestea mea, in acea dupa-amiaza am cunoscut-o si pe colega de camera. O femeie cam de 50-60 de ani, din Bucuresti, care avea tetrapareza spastica (zicea ea). Mergea cu cadrul cu rotile si se descurca destul de bine singura. Nu avea insotitor si nici nu vroia. Era foarte vorbareata. Nimic rau pana aici. Acum vine partea „rea”.

Se scula de 2 ori pe noapte sa mearga la baie. Asta nu-i nimic. Dar, fiind ca patul era jos si ea se ridica foarte greu (din cauza burtii imense pe care o avea), scartaia patul acela, juma de ora, de trezea pe toti. La un moment dat credeam ca se duce, cu tot cu pat, jos; ca ii rupe picioarele la pat. Plus de asta mai si trantea usa de pereti cand iesea sau intra in camera. Nu vroia ajutor.

Eu am tetrapareza spastica. Am cunoscut multi oameni cu tetrapareza spastica si stiu cum se manifesta aceasta boala. La ea nu am vazut nici o spasticitate. Din punctul meu de vedere, ea avea doar o obezitate morbida.

Puteam sa-i spun dar cred ca tot asa facea. Puteam sa cer alta camera dar deja se ocupase toate camerele de la parter si nu vroiam o camera la etaj.

 

In prima seara (duminica) am facut o sedinta si ne-au spus care sunt regulile in tabara, programul etc. Dupa cum observati in poza de mai jos, langa tabara era o livada cu meri, al altui proprietar si ne-a rugat sa nu dam buluc peste acei pomi. Dar nu toti au tinut cont de aceste rugaminti.

In fiecare dimineata faceam inviorarea, in curte, pe la 7:30. Aerul rece ma mai trezea, dar nu suficient.

De ce?

Primul motiv il stiti deja, de mai sus.

Al 2-lea motiv e ca imi lipsea cafeluta cu lapte de dimineata 😀 . Ei nu beau.

La 8:30 era mic-dejun, dupa care puteai face ce vrei pana la 10. Conversai cu oamenii, jucai table, sah si carti. Iti umpleai timpul cu diverse lucruri.

La ora 10:00, in fiecare zi, se faceau seminarii. Cu exceptie: marti si joi cand am facut excursii la Poiana Brasov si in Piata Sfatului (centrul Brasovului). Voi reveni mai tarziu cu detalii si poze din excursii

 

Seminariile cuprindeau cantece religioase: de fericire si bucurie fata de viata pe care o ducem si multumire fata de Isus Hristos. Nu mai stiu daca si lui Dumnezeu-Tatal lui Isus. Dar nu mai conteaza. Recunosc ca, pentru mine era un bun prilej de a atipi putin :D. Am vazut ca, aproape toata sala stiau cantecele si le cantau cu voce tare. Ma cam plictiseau.

Ei nu cred in Fecioara Maria. Am avut, printre noi, un solist, Cristinel Capus, care a vrut sa cante Ave Maria. Canta foarte frumos, insa nu a fost lasat sa cante Ave Maria.

Seminariile mai cuprindeau citirea psalmilor si a rugaciunilor. O data, sau de 2 ori imi venea sa fac semnul crucii dupa o rugaciune dar ma abtineam, ca nu eram in biserica ortodoxa. Adventistii nu fac semnul crucii. Oare ce se intampla daca faceam semnul crucii? Ma critica cineva? In orice caz, atrageam priviri chiorase cu care sunt deja obisnuita.

In prima zi am facut cunostinta intre noi. Fiecare trebuia sa se ridice in picioare si sa isi strige nume, in asa fel incat sa-l auda toata sala. Sala era destul de mare (o vedeti mai jos).

O fata a venit la mine cu un cos si m-a pus sa aleg un biletel. Pe el era scris numele „protejatei” mele. Ne-a explicat apoi ca fiecare din noi suntem ingerasul cuiva si ca timp de o saptamana trebuie sa-i fac cadouri.

„Ce cadou poti sa-i faci unei necunoscute?” ma intrebam in minte. Am aflat ulterior ca „protejata” mea era din Prahova. Era mama unui baiat cu Sindrom Down. Baiatul era foarte simpatic. De fiecare data cand sala canta, el dirija.

„Protejata” mamei a fost o femeie oarba din Constanta.

Si eu am fost „protejata” cuiva. Am primit o singura data o punga cu bomboane topite, pe care le-am aruncat (cred ca le-a tinut in soare 😀 )  si o eugenie pe care am mancat-o.

In alta zi l-a invitat pe doctorul taberei sa ne mai dea sfaturi si sa ii punem intrebari. In caz ca ni se facea rau aveam la cine sa apelam, toata saptamana.

In alta zi au invitat o femeie care a lucrat, in Namibia, un an.

Namibia este o țară în sud-vestul Africii. Cu deschidere la Oceanul Atlantic. Numele statului este derivat din numele deșertului Namib, care-i ocupă întregul țărm.

Ea a venit insotita de o colega si au cantat cantece din statul respectiv. Au prezentat obiceiurile si credintele lor. A fost interesant si chiar mi-a placut.

Seminarile tineau pana la 12:00.

De la 12:00 pana la 13:00 luai o pauza. Dupa care mergeai la masa de pranz.

Dupa pranz ne omoram timpul facand diverse lucruri.

Erau voluntari care faceau diverse cursuri cu noi. Unii invatau sa cante (pentru seminarii), altii invatau lucrul manual (origami), altii invatau sah si table, ori masaj etc. Sau daca vroiai sport puteai sa faci tenis si / sau baschet. Singurul lucrul care lipsea din acea tabara era o sala de fitness cu: 2 paralele, un spalier, o saltea si diverse aparate 😀 .

Eu m-am bagat la sah si lucrul manual.

Obiectele pe care le faceam din hartie le dadeam „protejatei” mele si ale mamei. Jos sunt cateva din obiectele facute de mine.

Am vazut pentru prima data o pianina si am incercat sa cant la ea dar nu am scos nici o melodie, doar niste zdranganeli :D.

Se tineau concursuri de alergat cu scaunul cu rotile sau pe 2 picioare. Se tineau concursuri si la tenis, table, sah etc.

Eu am castigat locul 2 la sah, la Juniori, la sfarsitul saptamanii. Nu au participat multa lume la sah, la aceasta categorie. Am fost singura fata din concurs 😀

Am cunoscut oameni acolo care erau campioni la sah, in ciuda handicapului pe care il aveau (unii vorbeau mai greu, ori nu puteau apuca piesele ca sa le mute – le ajuta altcineva sa mute).

La ora 18:00 era cina, iar la 20:00 din nou seminarii: cantece religioase, psalmi, povesti de viata, scenete religioase etc. pana la 22:00. Din punctul meu de vedere, prea multe cantece, prea multa indoctrinare … .

 

In fiecare seara, fiecare oras (ori tinut) trebuia sa faca un spectacol cu cantece religioase, psalmi si povesti de viata. Fie ca vroiai sau nu ei insistau sa canti ori sa reciti ceva. Ziua, de la 14:00 pana la 17:00 repetam si seara era show-ul.

Luni a fost Bucurestiul, Marti – Targoviste, Miercuri – Galatiul, Joi si vineri nu mai stiu ce a mai fost. Sambata a fost sabatul si focul de tabara. Duminica am plecat inapoi spre casa.

Nu am scapat. M-au rugat, insistent, sa citesc un psalm. Am citit. Aveam foaia in mana. Nu m-am uitat la public. Aveam ceva emotii si am preferat sa nu ma uit la public ca sa nu ma fac de ras. Si a fost bine.

Cristinel Capus a cantat foarte frumos piesa celor de la Westlife – You raise me up.

La finalul serii am impartit tuturor celor din sala, inimioare din hartie rosie, pe care scria „Dumnezeu este dragoste – 1. Ioan 4:8″ .

Seara de miercuri (dedicata Galatiului) a fost o seara frumoasa si originala 😀 . Nu ca as vrea eu sa ma dau mare acum. Si ceilalti s-au straduit cum au putut. Dar fata de celelalte seri, a fost mai diferita.

La 22:00 era stingerea.

 

Am observat ca ei nu purtau bijuterii pentru ca nu au voie.

Este alegerea fiecaruia daca vrea sau nu sa poarte bijuterii. Nu sunt de acord sa-ti bage cineva ceva pe gat.

Mama mi-a atras atentia ca unii din ei se uitau urat la noi pentru ca purtam bijuterii.

Ei si ce? Si eu ma uitam „urat” la unii din ei (cred ca erau din Bucuresti) pentru ca se faleau cu scutere si scaune cu rotile electrice; aveau transport special, adus de la asociatia din Bucuresti. Au fost boieri o saptamana. Restul (care erau din provincie) se chinuiau, care cum puteau, cu autocarele pentru persoane valide.

 

In ziua de sabat (sambata) s-au adunat mai multi oameni decat deobicei, in sala unde se tineau seminariile. Pe net scrie ca adventistii se aduna in fiecare sambata in bisericile lor. Asa cum ne adunam noi duminica in bisericile ortodoxe. Am fost la primul sabat pentru mine. Si ultimul. Nu am mai fost pana atunci.

Sambata seara (dupa sabat) am facut un foc mare, in mijlocul curtii si ne-am adunat cu totii in jurul lui. S-au inmanat premii la diverse competitii care s-au tinut in tabara si diplomele de participare in tabara. Am cantat in jurul focului. Ne-am distrat copios.

Pentru mine a fost prima data cand am vazut un foc de tabara.

 

Langa tabara era un singur magazin de unde puteai cumpara cafele si alte lucruri. Iar pe acea strada trecea numai tiruri si prostituate (parca facandu-le in ciuda „evlaviosilor”).

Cam asta faceam noi in tabara, in general.

In concluzie, mi-a placut tabara de la Stupini in proportie de 60-70 %, daca ar fi sa dau un procentaj.

Am facut lucruri noi. Am intalnit multi oameni minunati, din toată ţara. Mi-am facut prieteni noi. Am luat aer curat, de munte şi am scăpat, pentru o săptămână, de zgomotul oraşului.

Nimeni nu a fost lasat deoparte atat in acea seara, cat si in tot timpul cat am stat in tabara. Au incercat sa ne implice pe toti in diverse activitati culturale si sportive ca sa nu ne plictisim.

A … sa nu uitam ca am fost si in excursii. Dar asta va voi povestii in articolul viitor, pentru ca nu vreau sa va plictisesc mai mult 😀 .

In incheiere va pun cea mai frumoasa melodie, care merita ascultata indiferent de ce religie esti.

Continuare … .

Publicitate