Buna dimineata

Bun venit pe primul meu blog.

Cum ati dormit? Ati baut cafeluta de dimineata?

Aseara m-am „chinuit” 3 ore sa fac acest blog. Acum ma „invart” de o ora in jurul unui articol, pentru ca nu stiu cu ce sa incep. Stiam ca inceputurile sunt grele dar nu imi imaginam ca e asa de dificil de scris un articol. Ori eu il fac prea dificil? Am asteptari prea mari de la acest blog? … . Poate.

Asa ca imi sorb cafeluta si continui sa spun tot ceea ce imi trece prin minte in acest moment.

E ceva nou pentru mine. Desi ideea de a scrie e veche.

Astea fiind zise, e momentul sa ma prezint.

Ma numesc Constantinescu Alina Petruta, am 27 de ani si sunt din Galati. Sunt studenta in anul II la Universitatea Dunarea de Jos, Facultatea de Contabilitate si Informatica de Gestiune.

Asta sunt eu.

Acum poate va intrebati de ce sunt intr-un scaun cu rotile? Ce s-a intamplat?

Am tretrapareza spastica, accentuata pe partea stanga. Niciodata nu am mers.

Mama mea m-a nascut dupa 10 ore de travaliu. Acel doctor nu a vrut sa se uite la ea in acest timp. Era prea preocupat de alte lucruri. Iar cand m-am nascut, acelas doctor m-a scapat din brate si m-am lovit la ceafa, unde, din cat am inteles eu, se afla nervul locomotor. Parintii, vazand ca nu ma misc normal, l-a intrebat: Ce e de facut?, iar el le-a raspuns cu nonsalanta: Lasa ca se rezolva. Si uite asa au trecut 27 de ani.

Povestea asta mia spus-o bunica. Nu am indraznit pana acum sa ii intreb pe parinti cum a fost.

Au urmat ani de recuperari. Iar cand nu faceam recuperare, stateam la bunicii din partea tatalui. Ei m-au crescut 14 ani.

In weekend mergeam la parinti, la bloc. Iar in timpul saptamanii stateam la bunicii. Parintii mei trebuiau sa mai si lucreze.

Nu am fost niciodata la scoala sa imi cunosc profesorii si colegii. Bunica m-a inscris la scoala, iar profesori veneau numai la examene acasa. De invatat ma invata cand bunica, cand preparatorii care ii gaseam in anunturile publicitare, din ziare.

Uite asa am trecut prin scoala primara si prin liceu. Stand acasa si invatand.

Am luat bacul tot acasa.

Am intrebat de multe ori de ce nu ma duc la scoala? sa imi cunosc colegi? Profesori?

Nu mi-au dat un raspuns concret. Cred ca au vrut sa ma fereasca de rautatile lumii. Uneori am simtit si rusine.

Ceea ce nu va sfatuiesc sa faceti la fel. Nu e bine sa izolati copii cu dizabilitati de restul lumii, fiind ca nu ii protejati in acest fel. Ba din contra, ii faceti si mai vulnerabili in fata sortii, vietii sau cum vreti sa o numiti.

Sa revenim la povestea mea.

Din anu 2000, lucrurile s-au mai schimbat. Nu pot spune daca in bine sau in rau dar s-au schimbat.

Cu 2-3 zile inainte de Revelionul 2000, a incetat din viata bunica mea … .

Scriind aceste randuri despre povestea mea, despre bunica ma face plang pentru ca imi este foarte dor de ea … . Asa ca ma opresc aici.

Viata merge inainte. Nu putem da timpul inapoi.

Din 2000 m-am mutat cu parintii in casa bunicilor. Acum pot iesi in curte verile.

Mi-am pus internet. Prin intermediu lui am cunoscut multi oameni si am invatat multe.

De cinci ani sunt membra a asociatiei APH Sporting Club Galati, care pot spune ca mi-a schimbat intr-un fel viata.

Si ar mai fi multe de spus dar e deja ora 12 aproape si eu scriu de la 8. Mi s-a terminat cafeaua. Si mai am si alte treburi de facut.

O zi buna tuturor.